„Am găsit țigări, dar am dat și peste un București al anilor '90, așa cum l-am cunoscut din poveștile ălora mai mari, un rai al gropilor, duhorilor ciudate și al caselor de schimb valutar. Ține cont însă că orașul Chișinău e un fel de bijuterie pe-o coroană de tinichea. Restul Moldovei e ceva mai sărac și mai puțin ospitalier”, scrie autoarea.

Iată continuarea articolului 

Călătoria mea a început cu trenul de noapte București - Iași. În Moldova asta a noastră am așteptat câteva ore în soare o mașină care să mă treacă granița. L-am găsit pe Nicu pe BlaBlaCar. Aș fi vrut să merg cu autostopul, ca pe vremuri, dar nu mai e chiar ca pe vremuri cu oameni care să zdrăngăne din chei pe drumul spre Sculeni.

Într-un singur weekend, am petrecut vreo 22 de ore pe drum și puțin peste 24 de ore în Chișinău, am trecut granița cu decapotabila din anii '90 a lui Nicu și am asistat la o dare de mită la Sculeni. Vameșii moldoveni caută și ei ceva atenție pentru efort când vrei să intri fără asigurare în Republică. Bine, cred că până și-o asistentă cere mai mult ca să-și facă treaba într-un spital din România, decât cei 50 de lei românești ceruți ca să treci granița spre Basarabia.

Însă cu mașina de ocazie am aflat și care sunt sau, mai degrabă, nu sunt atracțiile turistice din Chișinău și de ce Nicu, la cei 28 de ani ai săi, nu mai vrea să locuiască în Republică și s-a mutat la Cluj, un fel de capitală în devenire a României.

Nicu a dat 50 de lei ca să treacă granița în propria țară, dar mie mi-au ajuns 20 de lei pentru drum. Așa-i viața de student care mânăncă banii statului ca să se plimbe gratis cu CFR.

Spiritul Moldovei a început într-un hotel ca un cămin pentru studenți

Există o limită pentru câte chestii poți să vezi în 24 de ore în Chișinău, mai ales dacă îți petreci 12 ore dormind într-un hotel ieșit direct din „Nuntă în Basarabia". La Zarea, baia era prima la stânga pe hol și recepționera m-a întâmpinat într-o rusă perfectă înainte să priceapă din priviri confuze că ar fi vremea să o dea pe română. Aș putea să zic că ăsta este un hotel perfect, dacă ideea ta de city break este să trăiești cât de cât în lipsuri comuniste.

Ca-n orice loc construit în anii '70, paturile au scârțâit mai ceva ca ușile din Sala Palatului. Dar nu mă pot plânge prea tare, am dat 370 de lei moldovenești (vreo 80 de lei ai noștri) pentru cameră twin. Mai decent decât la Bușteni sau Azuga.

O altă dovadă a ospitalității moldovenești a fost carafa așezată pe un mileu, care putea să fie umplută cu apă la baia comună, că minifrigiderul nu era tocmai încărcat cu bunătăți și doar un șervețel pierdut zăcea pe rafturile sale la temperatura camerei. Ca să mă simt mai bine în acest rai sovietic, cineva a scos din priză toate obiectele confortului capitalist.

De altfel, peste aceeași limbă rusă am dat pe la orice chioșc și magazin, dar chiar și rușii care nu prea se pricep pe românește au făcut un efort să mă servească. Bani n-au, până la urmă, o graniță clar definită sau o naționalitate. Ba chiar un tip Evgheni a încercat să flirteze cu mine vreo 10 minute în fața unui supermarket, deși româna lui se limita la vreo 20 de cuvinte. Aș zice că a crescut inima în mine când nenea care vindea cireșe m-a luat cu „dorogoi" („dragă" în rusă - n.r.), înainte să-mi spună spună că-i plac românii, dar el și babușka lui au învățat mai mult pe rusă când Moldova era în URSS.

Casele de schimb valutar sunt o afacere sigură (încă)

În Chișinău am descoperit cum arată un rai al caselor de schimb valutar. N-am numărat, dar există atâtea opțiuni, încât e greu să te facă un valutist la bani când ești turist și încerci să te prinzi ce valoare are un leu moldovenesc.

Un coleg de muncă îmi povestea acum câțiva ani despre valutiștii din anii '90, care vindeau și cumpărau în Regie aproape orice de la dinari algerieni și dolari zimbabweni la pula botswaneză. Am trăit puțin treaba asta-n Chișinău, deși oferta valutiștilor moldoveni nu era atât de diversificată în monede africane. Cred că-i evident că euro, leul românesc, rubla rusească, grivna ucraineană și francul elvețian sunt la mare căutare. Și dacă tot e vorba de bani, e nasol să rămâi cu lei moldovenești în buzunar, nu prea ai unde să-i schimbi în București.

O altă atracție turistică de care mi-a zis șoferul de pe ocazie este Grădina Publică „Ștefan cel Mare și Sfânt" (are și bulevard cu numele ăsta pompos), unde sunt niște bănci, alei și cam atât. La intrarea în parc e și o statuie cu Ștefan, unde niște militari în rezervă se trăgeau în poze lângă apărătorul Moldovei.

Nu am reușit să trec prin Parcul Valea Morilor, care este un fel de Herăstrău, dar ceva mai mic și mai sărac, exact cum este în general Republica în comparație cu România. Al doilea șofer de ocazie a ținut să-mi spună că am ratat tot ce era mai bun pentru că nu am trecut pe la Valea Morilor, dar cred că asta este o dezamăgire cu care pot să trăiesc în timp ce beau o bere-n Herăstrău.

Fotografie de Răzvan Băltărețu

Ca să simt totuși cum trăiesc moldovenii, a trebuit să trec prin Piața Centrală, un fel de orgie pentru veganii și vegetarienii și orice oameni care cred în puterea alimentelor bio și mai ales în prețul lor. La moldoveni cel puțin nu-ți face gaură-n buzunar mâncarea „de la țârani". Pentru prima dată în mulți ani, am văzut niște carne de pui care părea că a fost tăiată dintr-un pui crescut la țară și nu pe antibiotice, plus ouă proaspete, țigări ieftine, hrișcă și dulciuri care i-ar aminti maică-mii de Epoca de Aur.

Am tot auzit că cel mai bine cunoști un popor prin mâncare, dar nu-s mare gurmandă și am halit doar niște tochitură moldovenească și un borș care avea același gust ca ăla făcut de bunică-mea la Vaslui. În schimb, am fumat niște țigări Doina, care la 12 lei moldovenești (undeva sub trei lei românești) îți fac o gaură în plămâni mai ceva ca ale noastre Carpați.

În final, m-am mulțumit cu niște țigări normale, pentru că Marlboro are întotdeauna un gust mai bun când dai cinci lei și 70 de bani pe pachetul din Republică.

M-am dus la distracție și-am nimerit în plină campanie de vânat politicieni

Nu cred că mai e nevoie să-ți spun că Republica Moldova are o relație cu politica fix cum avea România acum 20 de ani. Corupția, radicalismul și deprinderile cel puțin chestionabile ale reprezentanților poporului nu sunt chestii de „poate", ci de cine poate muta majorități să-și asigure voturi și locuri.

Cu Piața Centrală am terminat și atracțiile turistice din Chișinău, dar mi-am petrecut ultimele ore din aventura mea printre corturile și bannerele prin care moldovenii erau invitați să semneze pentru organizarea unui referendum de demitere a primarului Chirtoacă. Eu am nimerit în oraș la două zile după ce procurorii anticorupție au intrat în audiență la Primărie și n-au ieșit cu mâna goală.

Dorin Chirtoacă este prezentat în termeni pozitivi prin presa românească, că e mare unionist și cei care vor unirea îi pot uita celelalte deprinderi și înclinații. Orașul său rămâne însă plin cu gropi, trotuare suprapopulate cu tot felul de comercianți și cu niște contraste imense între săraci și mediu-bogați. Eu ca turistă n-am reușit să mă prind cum a schimbat el în bine viața din Chișinău, unde încă mai circulă troleibuze Skoda și autobuze din secolul trecut (sunt însă și unele moderne - or adopta și ei tactica „pas cu pas"). Poate că trebuie să mai revin, să mai cercetez, până mă resemnez și mă obișnuiesc cu ce are Chișinău de oferit fără pretenții.

Fotografie de Răzvan Băltărețu

Pentru moldovenii care vor referendum pentru demiterea primarului săltat de procurorii anticorupție aș zice că ar fi o idee mai bună să arunce banii ăia pe niște asfalt, dar până la urmă și noi avem păcatele noastre. Gabriela Firea vrea referendum pentru demolarea Cathedral Plaza, a aruncat cu festivaluri în bucureșteni doar-doar uită de probleme și încă nu știe cum s-o dea cu traficul și cu benzile pentru autobuze și taxiuri de pe DN1.

Prețurile-s mici, dar nu poți să iei cât vrei

Fotografie de Răzvan Băltărețu

Am tot zis că-s prețuri mici în Moldova. Așa sunt, asta e realitatea, și s-ar putea să te tenteze să devii din cetățean respectabil, cu muncă la corporație, un contrabandist care ia niște tărie, țigări și face bani pentru Uber și restaurant în București. La întoarcere am uitat că există o limită de două pachete de țigări și am trecut granița cu vreo șase, plus niște votcă ucraineană cu spic de grâu.

Limitele astea sunt facultative până te prinde cineva cu mai mult decât trebuie și nu ești dispus să plătești. Măcar am dat peste un șofer de ocazie pregătit să-i mintă pe vameșii români de la Albița. Radu e un moldovean ceva mai plictisitor, posibil pentru că nu avea decapotabilă și din toate locurile în care putea să plece a ales Iași. L-am găsit prin aceeași aplicație de autostop și drumul spre București a trecut tot prin Iași. Nu poți să bați gratuitatea de pe CFR. Și așa n-o s-o mai am mult timp.

Nu știu cu ce impresii ai rămas după călătoria mea în Chișinău, dar poți s-o vezi ca una inițiatică. M-am născut în Vaslui, am învățat la București, am terminat facultatea cu bine și am încheiat ciclul ăsta cu o călătorie peste graniță într-o țară care-i ca România, dar doar puțin, cât să nu te simți chiar turist.

Când Cuba și America au început să se înțeleagă mai bine, turiști din Europa au dat o fugă până acolo înainte să vină americanii care cam strică turismul. Așa e și cu Republica Moldova. Trebuie să dai o fugă acum, când nu-i nici greu, nici scump, înainte să mai prindă și ei niște democrație, niște modernizare, și să nu mai aibă nici exotism, nici prețuri de dumping.