Prima mea întrebare e din biografia Dvs. pentru că, sinceră să fiu, am fost copleșită. Este enormă pentru mine ca jurnalist începător. Sunt foarte multe locuri și evenimente pe care le-ați reflectat ca primul și unicul jurnalist american.  Am în vedere Cuba, Nicaragua, Cambodgia... De ce e nevoie pentru a fi primul în locuri precum acestea și ce emoții și evenimente trăiți în clipe precum acestea?

Sunt foarte multe lucruri ambalate într-o singură întrebare... Nu știu dacă e ușor de răspuns la ea. Când am început să muncesc, nu aveam idee ce fac și în zilele acelea asta era o combinație dintre entuziasm tineresc și stupiditate tinerească. Și asta pentru că foarte multe dintre aceste locuri erau într-adevăr periculoase și oamenii deștepți știau despre asta și nu se duceau acolo. Noi am mers.

Acele locuri erau de asemenea regiuni unde erau implicate, adesea, Statele Unite ale Americii și deciziile pe care puteau să le ia americanii puteau afecta vieți a milioane de oameni. Dacă luam decizii corecte, urma să fie într-adevăr bine. Munceam și cu un sentiment de responsabilitate pentru că adesea luam decizii fără a avea suficiente cunoștințe. Astfel, dacă mergeam și aduceam de acolo imagini, istorii și le arătam oamenilor am fi fost mai deștepți, mai empatici și speram să facem un lucru corect.

Ați fost apreciat atunci pentru lucrul pe care-l făceați sau aprecierea a venit pe urmă?

Uneori eram apreciat și uneori era foarte dificil pentru că existau interese care voiam ca noi să facem lucrurile greșit. Cu siguranță oamenii aceștia nu apreciau anumite reportaje de-ale mele și era dificil. În fiecare țară jurnaliștii au un set aparte de circumstanțe și presiuni  pe care trebuie să le înfrunte.

În SUA, ei nu ne omoară, și asta e bine. Dacă aș fi fost din altă țară, aș fi mort de 100 de ori, dar guvernul are treaba lui și reporterii își fac munca lor. Uneori există conflicte. Jon Alpert

Mai devreme am pomenit de Cuba și chiar aș vrea să mă concentrez pe o întrebare despre Fidel Castro. Când el a venit să se adreseze la ONU, echipa Dvs. a fost prima care l-a văzut. Cum a fost el nu ca politician, ci ca om, ca persoană. Ce impresii ați avut atunci când ați discutat cu el?

FOTO: El Espanol

Timpul petrecut cu Fidel a fost foarte neobișnuit. Am putut să-l întreb și chiar l-am întrebat chestii complicate despre politică, economie, dar alți reporteri făceau asta tot timpul, iar eu am vrut să încerc să-l cunosc drept persoană și să împărtășesc asta cu oamenii. De aceea am ajuns să-i invadez casa, dormitorul, să mă uit la el în frigider și să fac tot felul de lucruri de care ajutorii lui erau total șocați. Lui Fidel i-a plăcut asta și cred că i s-a părut ceva proaspăt și a realizat că asta poate fi șansa lui de a povesti oamenilor mai multe despre sine. A fost foarte tare. Cel mai recent film al nostru - „Cuba. The Camera Men”.

Deci, la finele lui noiembrie, asigurați-vă că sunteți abonați la Netflix.

Filmul îl arată pe Fidel și trei familii cubaneze timp de 45 de ani. Nu știu dacă cineva a mai cheltuit atâta timp făcând un film.

Poate eu sunt mai lent, dar e o perioadă de timp extraordinară. Într-adevăr vezi cum se schimbă lucrurile în Cuba: bine, apoi rău, iar apoi îți vezi personajele îmbătrânind în fața ta și a mea inclusiv.

Cum vă face să vă simțiți? Această îmbătrânire a personajelor...

Păi... sunt conectat cu toate personajele din film, inclusiv cu Fidel, dar cred că eu am fost ultimul american care l-a văzut pe Fidel în viață. Nu vreau să vorbesc prea mult despre film, dar am avut o întâlnirea foarte emoționantă chiar înainte ca el să moară.

Vreau să discutăm o lucrare mai recentă a Dvs. Ați muncit recent cu HBO cu care ați produs o serie de jurnalism de investigație. Este o muncă grea: crimă, droguri, arme... Sunt sigură că frica este o emoție naturală când filmezi astfel de lucruri. Cum v-ați pregătit de fiecare dată înainte de filmări și ce faceți când lucrurile o iau razna?

Eu nu sunt un planificator foarte bun. Sunt un om care mult mai bine improvizează.

Cred că e un lucru minunat!

Fiecare e diferit. Sunt oameni care sunt buni planificatori și ei reușesc să evite lucruri pe care eu nu le pot evita.

Dar ei muncesc prost în situații surprinzătoare

Sunt lucruri pentru care niciodată nu ești pregătit. Și sunt lucruri care te sperie, ca atunci când cineva scoate un pistol și ți-l pune la cap. Toți se sperie. Eu sunt terifiat când astfel de lucruri se întâmplă. Dar mie îmi e frică și de nereușite. Când eram mai tânăr decât tine, nu îmi reușea nimic din ceea ce încercam.

Mi-am dorit foarte mult să fiu un jucător de hochei, asta era visul meu. Dar nu eram suficient de bun și nici nu eram un student prea bun. Nu eram foarte bun la nimic! Nu-mi plăcea asta și nici nu-mi plăcea să mă uit la reflecția mea în oglindă cu toate nereușitele mele târându-se la spatele meu.

Într-o zi am început să folosim camere video de model vechi, în cartierul nostru. Luptam atunci pentru un sistem mai bun de sănătate, pentru școli mai buni, joburi mai bune, locuințe mai bune. Și toate astea au fost spectaculos de nereușite: eșec, eșec, eșec, eșec.

Cum ați continuat să încercați? Pentru că nu e ușor...

Pentru că așa era corect! Noi, generația copiilor din anii 60-70, eram așa. Dacă nu ne plăcea direcția în care o lua țara noastră, simțeam că e datoria noastră să facem ceva, ca oameni care-și iubesc țara. Dar nu aveam prea mult succes. Și în momentul în care am început a folosi aceste camere video și a face filme scurte despre fiecare dintre aceste probleme, asta era de parcă am da cu bagheta magică și lucrurile au început să se schimbe! Când puterea mass-media este folosită pentru bine și nu pentru a vinde pastă de dinți sau ceva stupid, asta e minunat! A fost ceva ce ne-a entuziasmat și dintr-o dată, din niște ratați, am început a avea succes la lucruri care ne făceau cu adevărat fericiți: să ne facem comunitatea și lumea un loc mai bun. Asta chiar inspiră! Chiar și acum devin entuziasmat când mă gândesc ce făceam și ce continuăm să facem. Nu-ți dă atât încredere cât îți dă un scop să mergi în aceste locuri periculoase și să-ți faci munca. Pentru că munca ta chiar poate schimba lucruri.

Ceea ce ați spus despre bagheta magică... E una să te joci cu o cameră video și alta e să faci jurnalism. Cum în general jurnalismul „vi s-a întâmplat”? cum ați decis că asta e ceea ce vreți să faceți până la sfârșitul zilelor?

S-a întâmplat accidental. Cu siguranță nu am mers la vreo școală de jurnalism, la sigur am făcut o sumedenie de greșeli, nu am studiat nici regie și am făcut toate greșelile posibile.

Când am început să ne arătăm filmele, nu exista nici televiziune prin cablu, nici internet și nicio stație televizată nu voia să discute cu noi. Așa că eu am cumpărat un camion poștal vechi pentru 5 dolari, am pus 2 televizoare alb-negru pe o parte a camionului, am parcat pe marginea drumului și ne arătam filmele în stradă. Jon Alpert

Dacă oamenilor le plăcea, ei stăteau și priveau, iar dacă nu - ei plecau încotro aveau nevoie. „Profesorul” meu era trotuarul gol. Când oamenii plecau și nu erau interesați de filmele mele, eu trebuia să văd de ce. Așa am învățat puținul pe care-l știu. A fost învățătură de stradă.

Odată cu fenomenul de new media și noua eră tehnologică, toți au o cameră video sau un telefon pentru a filma singur. Dar pe lângă asta de ce e nevoie pentru a fi un reporter bun. Ce aptitudini trebuie să aibă pentru a fi bun în ceea ce face?

Știți, noi permanent discutam despre timpurile în care toți vor avea propriile camere de filmat. Era un vis, noi nu știam la sigur ce se va întâmpla. Și uite că asta e deja aici. Telefonul tău e de 100 de ori mai puternic, de o calitate de 100 de ori mai bună decât echipamentul primitiv pe care noi obișnuiam să-l cărăm cu noi. Și acele chestii era foarte scumpe, de prețul unui Mercedes frumușel și cântăreau 50-60 de livre (n.r. - aprox. 25 kg). Probabil aveam vreo doi metri dacă nu căram cu mine această cameră atâția ani la rând. Și acum uite-l: îl purtăm în buzunarul din spate. Asta nu înseamnă că atunci când îl vei utiliza asta va fi important din punct de vedere jurnalistic. Eu aș spune că sunt trei factori importanți dacă vrei să faci ceva bun cu camera. Ceea ce facem de obicei cu camerele de pe telefon este să filmăm din întâmplare un accident. Dar dacă vrei să faci un film pe care să-l privească oamenii, trebuie să ai timp. Trebuie să fii acolo, cu camera, în fiecare zi, și poate acel moment spontan va apărea. Dar dacă nu muncești în fiecare zi, vei scăpa momentul. Timpul este important. Accesul. Nu știu, poate aveți aici locuri despre care știți voi și eu nu știu, iar oamenii au încredere în voi și vă lasă să intrați. Accesul e important. Dar adesea, și asta observi în cazul meu, este vreun pericol implicat, uneori petreci ore și ore întregi fără să dormi sau să mănânci. Trebuie să ai ceva în interior care să te miște: pasiune! Trebuie să te gândești la faptul că ceea ce faci este important. Și asta îți va oferi timp și energie pentru a fi acolo. Deci TIMP, ACCES și PASIUNE. Dacă le ai pe astea trei, vei faci un film foarte-foarte bun.

Acum haideți să vorbim despre reporteri. Prin ce e mai bună generația reporterilor din anii 70-80 decât cea curentă și ce le lipsește noii generații?

Nu am vreo problemă cu noua generație.

E vorba de o sumedenie de informație. E vorba de știri false și parcă ar fi vorba de un război informațional. Cu Facebook, internet, ai putea scrie orice și asta va fi consumat. Iată de ce întreb.

Cred că orice vârstă și orice situație are provocările ei unice. Când eu creșteam, ne confruntam cu lucruri total diferite de ceea ce face generația voastră. Noi credem în educarea noua generație. Eu nu aveam pe nimeni care să mă învețe și m-am învățat eu însumi - un proces lung și anevoios. Noi lucrăm cu niște copii de liceu din New York.

Noi am transformat un vechi sediu de pompieri, așa cum voi transformați această veche fabrică, într-un centru media comunitar. Avem cursuri pentru adulți și pentru tineri. Cei pentru tineri sunt cele mai faine, pentru că avem copii din familii foarte sărace, ai căror părinți sunt la pușcărie, copii fără adăpost... Entuziasmul, pasiunea și perspectiva adusă de ei, dar și dificultățile și provocările, face din asta o activitate nemaipomenită în care am fi putut vreodată implicați. Avem în jur de 200 de copii și ei fac filme foarte bune. Sunt provocări, dar sunt oameni de bunăvoință, cu inimă mare și este munca fiecărei generații să facă lumea un loc mai bun.

Ați fost într-atâtea locuri fierbinți și periculoase. Există vreun loc unde nu ați fost niciodată dar ați fi vrut foarte mult sau vreo persoană/politician/decident pe care ați fi vrut să-l intervievați, dar nu ați avut șansa?

Întotdeauna am vrut să merg în Noua Zeelandă și am vrut să merg în Norvegia pe timp de vară, nu iarna. Dar asta e mai mult pentru lucru.

Eu niciodată nu-mi iau vacanță. Eu pur și simplu nu o fac. Eu pur și simplu uneori visez că voi avea o vacanță undeva și aceste țări mi-au venit în minte. Am încercat să merg în Coreea de Nord și nord-coreenii erau atât de dificili că atunci când ei în sfârșit au început să mă placă și m-au invitat eu pur și simplu nu am vrut să merg.

Ați pierdut interesul!

Asta a fost demult! Acum ar fi o perioadă bună să merg Coreea de Nord. Cred că este important să înțelegem mai multe despre Rusia. Rusia a avut un mare efect asupra Moldovei...

Încă mai are!

Da, încă mai are. Tensiunile în creștere dintre SUA și Rusia nu sunt bune pentru lume. Lucrez la un proiect, sper să petrec la fel de mult timp cu președintele Putin cât am petrecut cu Fidel Castro. Cred că ar fi un film care ar ajuta multă lume.

Cu siguranță așteptăm să-l vedem!

Lucrez la el.

Moldova are o producție mică de filme. Majoritatea sunt făcute de oameni entuziaști, din bani proprii fără ajutor din partea statului. Care e soluția acestei situații și care ar fi sfatul dvs. pentru producătorii de film de aici?

Asta e un fel de vacuum. Sună de parcă oamenii care au entuziasm și idei bune ar putea ocupa acest spațiu și să facă filme de care vor ei. Uneori când ai șabloane, ele te țin dinafară. Asta pare ideal pentru tineri. Tu ai putea face un film cu telefonul ăla!

Eu aș avea nevoie de aptitudini!

Nu, chiar nu ai nevoie. Ai nevoie de timp, acces și pasiune. Și o poți face! Eu nu cred că descurajant ce ai descris tu. Poți posta pe internet sau puteți veni aici la Agora. De ce nu ați invita regizorii tinerii să vă trimită filmulețe de 5 minute... 5 minute, lume! Și dacă sunt bune, ei vă vor pune filmele pe site.

Tocmai ați făcut o promisiune! Mulțumesc, domnule Alpert, pentru discuție. 

Mersi, veniți la New York!