În ultimele aproape trei decenii, situaţia acestor oameni a depăşit mai multe praguri critice, iar după cum semnalează raportul citat mai sus, chestiunea drepturilor omului nu a înregistrat nici în prima jumătate a lui 2017 vreo îmbunătăţire în stânga Nistrului.

Dar care este, concret, soarta şcolilor cu predare în grafie latină, cum supravieţuiesc dascălii care se încăpăţânează să ducă mai departe limba română într-o zonă pustiită propagandistic după declanşarea războiului de către soldaţii ruşi şi miliţiile lor hibride? În fine, ce văd zi de zi aceşti elevi ai căror părinţi sfidează riscul şi îşi trimit copiii să înveţe în şcolile româneşti?

Constantin Constantinescu este profesor la Colegiul Naţional Emil Botta, din Adjud. De câţiva ani, acest dascăl, sprijinit de directorul colegiului, Emil Dumitru, organizează un seminar cu un titlu sugestiv: „Mit şi adevăr în învăţământul transnistrean”. Dar nu neapărat titlul e cel care reflectă pe deplin esenţa efortului depus de profesorul Constantinescu, cât faptul că, an de an, îi aduce în România pe directorii şcolilor exilate de separatişti şi pe elevii lor.

Un gest aparent banal, dar aparenţele rămân aparenţe.

În logica conflictului îngheţat din Transnistria, barajul mediatic aplicat de separatişti duşmanilor poporului este echivalentul sârmei ghimpate şi cuiburilor de mitraliere de pe frontul conflictelor dezgheţate.

În ultimii ani, profesorul Constantin Constantinescu, directorii şcolilor cu predare în grafie latină şi câţiva dintre elevi reuşesc să spargă din când în când barajul.

Să luăm, aşadar, contact cu realitatea proiectată prin gaura creată?

Exilul scump şi mereu prelungit

„De 15 ani, elevii noştri traversează zilnic graniţa transnistreană pentru a învăţa în grafie latină. În prezent, peste 200 de copii şi profesori fac asta, iar orele se ţin numai după-amiază. Noi am luptat ca toţi cei care sunt dornici să învețe în limba română să aibă această posibilitate. Însă nu pot reda durerea prin care zilnic, de 15 ani, trebuie să ne strângem din cinci sate ca să ajungem în Doroţcaia - profesorii ca să predea, elevii ca să înveţe”.

Cuvintele de mai sus îi aparţin Eleonorei Cercavschi. Este directoarea Liceului "Stefan cel Mare și Sfânt" din Grigoriopol, oraş situat pe malul stâng al Nistrului, unde separatiştii duc în continuare o bătălie neobosită cu tot ceea ce aminteşte de limba română şi istoria dezbrăcată de mit şi propagandă.

Practic, din 2002 se poate vorbi de un liceu aflat în exil, căci autorităţile separatiste au evacuat şcoala după ce părinţii şi cadrele didactice au refuzat să accepte predarea în "limba moldovenească” cu alfabet chirilic şi să se subordoneze aşa-zisului Minister al Educaţiei de la Tiraspol, notează digi24.ro.

Ca urmare, „Ministerul Educaţiei al Moldovei a hotărât să transfere temporar liceul în Doroţcaia, un sat ce se află la depărtare de 20 km de la Grigoriopol şi se află sub controlul autorităţilor moldoveneşti”, după cum ne informează şi site-ul Direcţiei Învăţământ General Dubăsari.  O prezentare oficială a situaţiei care, mai departe, prinde în poză o altă faţă hâdă a conflictului îngheţat: „Deşi mutarea părea temporară în 2002, lucrurile sunt la fel în fiecare an ...”

„Atunci eu nu credeam că acest conflict nu se va termina repede”

Că va fi ceva trecător, temporar, vremelnic credea, la declaşnarea conflictului, şi profesorul de matematică, Constantin Sucitu. „În 1992 aveam un prieten bun, cu care, însă, când a început războiul m-am certat”, povesteşte profesorul Sucitu.

Bărbatul ţine bine minte că în momentul în care au început ostilităţile mergea acasă, de la ore. Mai are şi alte amintiri proaspete de zici c-ar fi de ieri nu de un sfert de secol: despre vizita prietenului cu care se certase, acum aflat în fruntea unei echipe de cazaci şi venit pentru a-l aresta; ori despre vizitele sale dese la sediul local al KGB, că miliţiile separatiste nu luptau doar cu militarii moldoveni, ci şi cu profesorii de matematică reticenţi la propagandă.

„Atunci eu nu credeam că acest conflict nu se va termina repede. Acum, după 25 de ani, nu prea vad în viitorul apropiat rezolvarea”, punctează Constantin Sucitu.

În opinia sa, pesimismul e justificat de calcule şi dinamici evidente: „Copiii care aveau atunci cinci ani au crescut sub autoritățile transnistrene și cred că Transnistria e țara lor. Copiii aceia au azi 30 de ani și au, la rândul lor, copii. Apoi, cum să se rezolve chestiunea asta pe grabă, când în Comisia Unificată de Control orice se discută trebuie soluționat prin consens, iar Transnistria opune veto la orice propunere a Republicii Moldova?”.

Ajuns la 77 de ani, acest profesor de matematică este de peste două decenii şi director al gimnaziului din satul Corjova, raionul Dubăsari, una din zonele fierbinţi ale conflictului îngheţat. Obişnuit de atâta timp să se ridice cu mâinile goale împotriva autorităţilor de la Tiraspol şi devenit director „în anul 1995, când situația era cea mai grea”, Constantin Sucitu ţine să facă o distincţie fundamentală:

"Cel mai mare ajutor l-a dat Moldovei Romania, nu Rusia - microbuze, școli și grădinițe reparate".

„Scrie cerere că pleci”. Şi n-a scris

Constantin Sucitu şi Eleonora Cercavschi sunt doi dintre directorii de şcoli din regiune decoraţi anul trecut de preşedintele României, Klaus Iohannis. Potrivit Palatului Cotroceni, distincţiile au fost oferite „în semn de înaltă prețuire pentru contribuția semnficativă la promovarea valorilor democratice în Republica Moldova, pentru consolidarea comunităților de limbă și civilizație de o parte și de alta a Prutului”.

Al treilea director decorat de preşedintele Iohannis odată cu cei doi este Eugenia Halus. Conduce Liceul Evrika, din Râbniţa, localitate de pe malul stâng al Nistrului.

Profesoara Halus este totodată un om îngrijorat de multe, foarte multe lucruri. Mai ales de următorul: „Au fost ani când aveam 800 de copii, acum avem 160”, spune directoarea, care concomitent îşi aminteşte de „vremurile când eram mulți, când autoritățile separatiste ne învinuiau că ne înmulțim prea mult și spuneau că ei nu au nevoie de noi”. Sau de „vremurile în care reprezentanți ai administrației locale îmi intrau în birou și îmi întindeau o foaie, zicându-mi: Scrie cerere că pleci! Dar părinții voiau sa rămânem, aşa că eu făceam cereri peste cereri pentru ca, din contră, să mi se dea un sediu mai mare pentru şcoală”.

Citește continuarea materialului pe digi24.ro.