Mâna-i dreaptă stă sprijinită pe un suport de metal. Are numai patru degete. Unul i-a fost retezat într-un accident casnic. Își ridică privirea înghețată de suferință și se uită cu speranță în ochii albaștri de deasupra.

„Hai că o să fie bine”, îi spune vocea din spatele măștii turcoaz. „Numără în gând până la 100”.

În cele două decenii de activitate, microchirurgul Anatolie Calistru a „lipit” zeci de degete, mâini sau picioare. Chiar și cu atâta experiență pe umeri, fiecare intervenție îi oferă emoții, ca prima dată.

 Nu puține sunt situațiile în care pacientul se află într-o stare atât de gravă încât ai impresia că nu vei reuși să-i salvezi membrul. Anatolie Calistru

Îl privesc cum își proptește privirea de ochiul microscopului, și cum își lasă mâinile să caute și să unească într-un puzzle cele mai fine terminații nervoase.

„Zilnic vin oamenii cu mâna sau cu degetul în pungă. Se întâmplă tot felul de accidente. De cele mai multe ori sunt cazuri comune, dar nu puține sunt situațiile în care pacientul se află într-o stare atât de gravă încât ai impresia că nu vei reuși să-i salvezi membrul”, povestește doctorul.

În spatele fiecărui om stă o poveste,  o istorie, o durere. Anatolie Calistru

Activitatea la Spitalul de Urgențe din capitală i-a oferit pe lângă multă experiență în domeniu, șansa de a trăi viața la minut. Spune că atunci când era copil visa să devină aviator. Întâmplător sau nu, zborurile din vis au fost înlocuite de zboruri adevărate. Zboruri profesionale. De la înălțimea lor își privește acum viața.

„Pentru mine nu există cazuri importante și cazuri mai puțin importante. Eu știu că în spatele fiecărui om stă o poveste,  o istorie, o durere. Meseria asta m-a învățat să prețuiesc viața mea, dar mai ales viața celor din jur”, adaugă Anatolie  Calistru.

Sala de operație a devenit pentru el o zonă familiară. Își petrece acolo ore, iar uneori chiar și zile. Îmi povestește despre operații care durează 8, 10, sau chiar 12 ore. Atunci când oboseala atinge cote maxime, atunci când pare că tot ce face este în zadar și se gândește să renunțe, își mai privește odată pacientul. Își imaginează dezamăgirea din ochii lui când va afla că urmează să-și petreacă restul vieții cu o mână în minus. Frica acestor clipe îi oferă forțe noi pentru a lupta până la capăt.

Mi-am dorit să plec. Am avut oferte tentate, care mi-ar fi asigurat un viitor fără griji. Anatolie Calistru

Îl întreb dacă a fost tentat vreodată să renunțe la Moldova. Dacă și-a dorit să plece.

„Aș fi laș dacă aș spune că nu am avut asemenea gânduri. Mi-am dorit să plec. Am avut oferte tentate, care mi-ar fi asigurat un viitor fără griji. După cum vezi, am rămas aici. Nu știu ce a stat la baza acestor decizii. Poate dragostea de țară, poate altceva. Nu știu dacă am făcut bine, sau dacă am greșit”, răspunde cu un zâmbet amar pe față și își pleacă privirea.

Vorbește cu tristețe despre destinul medicilor din Moldova. Îmi spune cu sinceritate că atât el, cât și colegii lui au așteptări mai mari. Că își doresc să fie ceva mai prețuiți, ceva mai înțeleși, ceva mai ascultați.

Destinului medicilor din Moldova este trist. Anatolie Calistru

„Este greu să mergi împotriva furtunii. Destinului medicilor din Moldova este trist. Îmi pare rău când văd că cele mai mici greșeli sunt trâmbițate la scenă deschisă, în timp ce unele realizări mari, rămân în necunoscut.  Noi nu avem nevoie de medalii, nu avem nevoie de laude. Noi ne dorim să fim respectați de pacienți, dar și de cei care ne conduc”, spune doctorul.

Pe lângă reușitele mărețe de la spital, Anatolie Calistru are acasă niște reușite și mai mari. Cei patru copii îl responsabilizează și îl determină să fie în fiecare zi tot mai bun. Dintre toate fricile din lume, cel mai mult îi este teamă de viitorul odraslelor lui.

„Vreau să-i văd sănătoși, să-i văd aranjați în viață. Îmi doresc ca ei să aleagă tot ce-i mai bun pentru destinul lor, să ia decizii corecte, să fie oameni buni, să reușească să-i inspire și pe alții”, mărturisește doctorul.

Iese din sala de operații senin. Misiunea imposibilă de acum câteva ore s-a transformat într-o realitate frumoasă. Tânărul de nici 20 de ani își va continua viața cu toate degetele de la mâini.

Anatolie Calistru își scoate mănușile, își dezleagă halatul, își scoate boneta și renunță la mască. Îi văd din nou ochii albaștri, plini de licărire. Își privește pacientul încă adormit, și șoptește abia deslușit:

„Hai că o să fie bine”.