„Nu-mi obișnuiesc să spun că pompierii sunt eroi, dar am auzit odată o expresie care mi-a plăcut mult. Zicea așa: noi nu suntem îngeri, nu suntem eroi, însă uneori facem treaba îngerilor cu îndârjire de eroi”, spune pompierul târând bocancii grei care păreau să-i sfideze picioarele obosite.

Ajuns în fața blocului, își trage răsuflarea și începe să urce etajele. Unul câte unul. Înainte de a păși în apartament, are grijă să își pună zâmbetul pe față. Atât el, cât și familia lui s-au obișnuit cu ideea că în meseria sa cea mai mare certitudine este incertitudinea.

„E destul de greu să ai o muncă care presupune așteptarea veștilor rele. Și mai dificil este să înțelegeți și să conștientizezi că tu ești cel pe care se bazează oamenii aflați la ananghie. Mai mereu flăcările sunt nemiloase, iar de asta nu trebuie să uităm”, spune bărbatul.

În casă este întâmpinat de o liniște îmbietoare și de o răcoare plăcută. Se refugiază pe unul dintre scaunele din bucătărie și își odihnește privirea pe peretele din hol. Zidul alb este o adevărată expoziție de autospeciale în miniatură. Dmitri Polscin și-a ridicat meseria la rangul de pasiune pe care o trăiește cu intensitate.

„Îmi place mult tot ce ține de pompieri. Acum colecționez autospeciale, mai înainte eram interesat de căști”, explică pompierul.

Chiar dacă înainte de fiecare chemare se înarmează cu optimism și gânduri bune, Polscin recunoaște că sufletul îi este deseori vizitat și de sentimentul de frică:

„Sunt momente când efectiv simți că lupți cot la cot cu moartea. Pentru mine, dar cred că și pentru colegii mei cea mai mare motivație de a reuși sunt ochii oamenilor care ne privesc cu frică și speranță. Când știm că de noi depinde viața altora, nu avem cum să dăm înapoi”.

Despre profesia pe care a îmbrățișat-o vorbește cu pasiune și drag. Este convins că în lupta cu flăcările nu ai nevoie doar de multă forță și pregătire fizică, ci și de dăruire. 

„Pompier nu poți să fii de la opt până la cinci. Pompier sau ești, sau nu ești. Aici nu există jumătăți de măsură. Dacă ai ajuns într-o situație de criză, trebuie să uiți de tine și să pui viața celuilalt pe primul plan”, explică Polscin.

 Atunci când focul nu mai arde, iar viețile sunt salvate, Dumitru Polscin se îndreaptă spre cea mai importantă misiune: cea de soț și de tată.

În clipe numărate, genunchii săi obosiți se transformă într-un leagăn comod. Umerii săi sleiți de puteri sunt acoperiți de mâini dolofane, iar liniștea din jur este spartă de cel mai dulce sunet:

„Tata!”...