Cum au apărut baloanele
Baloanele au fost folosite în scopuri militare încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1849, generalul austriac Franz von Uchatius, în timpul asediului Veneției, a sugerat să fie lansate câteva zeci de baloane cu bombe incendiare în direcția orașului. Încercarea nu a avut prea mult succes - orașul nu a fost aproape deloc avariat. Cu toate acestea, unele dintre bombe au fost purtate de vânt până la pozițiile austriece. Ulterior, baloanele au fost utilizate pe scară largă în război, dar rareori ca bombardiere.
Adevăratul apogeu al utilizării militare a baloanelor a avut loc în Primul Război Mondial. Pe lângă dirijabile (baloane alungite, cu motor), baloanele neghidate au fost utilizate pe scară largă în operațiunile militare. La acea vreme, baloanele legate sau care zburau liber erau folosite pentru recunoaștere, observare, reglarea focului de artilerie, aruncarea de pliante și ca sistem de apărare aeriană.
Baloanele de baraj folosite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial puteau fi lansate în grupuri, cu plase întinse între mai multe dintre ele, împiedicând avioanele să zboare la altitudini joase. Odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, când avioanele au început să zboare și mai sus și mai repede, epoca baloanelor de apărare aeriană a devenit de domeniul trecutului.
Baloanele și războiul rece
Dar o nouă eră, epoca de aur a stratostatelor de recunoaștere, a început. Și a fost condusă de Statele Unite.
În anii postbelici, SUA au avut mai multe proiecte de aeronautică militară. Unul dintre ele, Genetrix, era un program de informații dezvoltat la Pentagon pentru a aduna informații despre instalațiile militare sovietice.
Acesta folosea baloane meteorologice de mare altitudine care puteau urca până la 30 de kilometri. Acest lucru era suficient pentru a împiedica avioanele de vânătoare și rachetele antiaeriene sovietice să intercepteze sondele.
Baloanele se lansau din Germania de Vest, Scoția și Turcia, traversau teritoriul sovietic și își încheiau zborul deasupra Mării Japoniei, unde capsula camerei era interceptată de un avion special echipat cu un cârlig.
În afară de altitudine, existau și alte dificultăți în interceptarea sondelor - învelișul de plastic al acestora împiedica radarele să le vadă clar. Iar dacă o sondă care cobora la o altitudine joasă era interceptată de un avion de vânătoare, viteza redusă a balonului făcea dificilă țintirea. Pilotul pur și simplu nu avea timp să țintească și să tragă în balon dintr-o singură lovitură.
Programul a fost lansat la 4 ianuarie 1956, iar sute de baloane din stratosferă au fost lansate până la 6 februarie, când președintele american Dwight Eisenhower a ordonat ca lansările să fie reduse pentru a evita anumite riscuri.
Din cele câteva sute de zboruri, doar 44 au avut succes, dar au furnizat multe informații despre instalațiile militare sovietice. Ulterior, americanii au desfășurat un alt program de spionaj cu stratostate, care s-a încheiat în anii 1960, odată cu apariția avionului de recunoaștere U-2.
Efectele secundare
În anii 40, numeroasele teste cu baloane au declanșat un val de rapoarte OZN în SUA. Programele au fost atât de secrete încât puțini oameni din SUA au știut despre ele, dar obiecte ciudate pe cer au fost văzute de mulți.
Mai multe baloane americane fie că au fost doborâte, fie că au aterizat în Uniunea Sovietică. Acolo au ajuns în mâinile oamenilor de știință care au studiat echipamentul acestora. Sovieticii s-au dovedit a fi în posesia unor filme fotografice rezistente la radiații, care au fost apoi folosite în cercetarea spațială.
Răspunsul sovietic
În 1957, ca răspuns la programul american de recunoaștere cu baloane, a fost înființat un centru de cercetare și dezvoltare aeronautică la Volsk, în regiunea Saratov. Acesta există și în prezent ca parte a Centrului de stat de testare a zborurilor.
Potrivit „Krasnaia Zvezda”, un ziar al ministerului rus al Apărării, Uniunea Sovietică a creat numeroase baloane pentru recunoaștere și în alte scopuri. Între 1975 și 1977 au fost formate unități de baloane în patru districte militare.
În sursele deschise nu pot fi găsite informații despre programele sovietice de recunoaștere. Acum, judecând după publicațiile din presa rusă, armata folosește aerostate, de exemplu, în Siria, unde monitorizează în vecinătatea unor baze aeriene.
Unul dintre proiectele create în Rusia este un balon de mare altitudine, care poate zbura până la 33,5 km, cu o sarcină utilă de până la 900 de kilograme.
De ce este nevoie de baloane acum?
Întrebarea pare logică. Într-o epocă în care sateliții orbitează în jurul Pământului, pare ciudat să ne gândim la altceva pentru a căuta pe suprafața Pământului ceea ce este perfect vizibil din spațiu.
Recunoașterea de la o distanță mai mică poate fi făcută de drone și de avioane cu echipaj uman. De ce să inventăm altceva? Există multe îndoieli cu privire la fezabilitatea baloanelor.
Un satelit, spre deosebire de un balon, este greu de doborât de apărarea aeriană. Doar patru țări - SUA, China, India și Rusia pot face acest lucru în prezent. Dar un astfel de atac asupra unei nave spațiale inamice ar provoca complicații politice internaționale.
O dronă poate fi doborâtă, dar dronele performante pot vedea destul de departe fără a se expune la zbor în zona de apărare aeriană, în timp ce dronele ușoare care zboară deasupra liniilor frontului, de exemplu, au devenit deja o risipă de război.
O navă spațială zboară pe o anumită traiectorie, atât de sus încât poate studia o suprafață pe un plan foarte mare, în timp ce un balon se deplasează mai jos și este la cheremul vântului, care poate sufla în direcția corectă sau invers.
Avantajele baloanelor
De fapt, baloanele sunt mașini zburătoare destul de mari. De exemplu, volumul unui balonul rusesc este de 180 de mii de metri cubi. Pentru comparație: volumul unei case cu cinci etaje este de aproximativ 12 mii de metri cubi.
Un astfel de obiect este clar vizibil în aer de la distanță, dar numai pentru sistemele optice. Pe radar, o astfel de minge făcută din plastic va fi aproape invizibilă. Radarele puternice de la sol o vor repera în cele din urmă, dar va fi mai dificil să facă acest lucru decât să detecteze, de exemplu, un avion.
Un al doilea avantaj al baloanelor este faptul că nici măcar un obiect atât de mare nu este ușor de doborât la o altitudine de 30 de kilometri. Pentru aceasta sunt necesare sisteme de rachete antiaeriene cu rază lungă de acțiune.
Un balon de mare altitudine zboară pentru că este mai ușor decât aerul. El este umplut cu heliu sau hidrogen. În consecință, nu trebuie să irosească combustibil pentru a continua să zboare. Astfel de baloane pot zbura zile întregi fără să coboare.
Un Emoji sau Sticker va îmbogăți acest articol.