Maia Metaxa: E o iarnă imensă. Zilele astea m-am prins gândindu-mă că nu se mai termină odată! Am realizat săptămâna asta că, de fapt, nu am simțit nici cum a fost primăvară, nici vară, nici toamnă...și că am rămas blocată mental în februarie 2022.

Războiul, început acum un an, m-a ancorat foarte mult în prezent, în realitate, m-a făcut să conștientizez cât de dureroasă și devastatoare poate fi fiecare minută, cât de întinsă este suferința și cât de mult egoism există, egoism care se alimentează din durerea altora.  Războiul m-a învățat ce înseamnă rezistența, și nu aia superficială, ci rezistența trăită și simțită cu fiecare părticică a corpului, chiar și atunci când totul se rezumă doar la pierderi consecutive. Războiul m-a învățat că orice e posibil, iar absurditatea nu va avea niciodată limite.

Noi am urmărit un an de război…. și a fost îngrozitor.  Dar ucrainenii continuă să trăiască în teroarea lui. Războiul a generat și la noi în țară nu doar inflație și crize peste crize, dar și o mare frică. Frica de a fi atacați, frica de a rămâne în frig și în beznă.  Acest război ne-a învățat multe nu doar pe noi, dar și  întreaga lume liberă. Și anume că nu trebuie tolerată nicio atingere a suveranității oricărui stat, că nu poți fi dependent de o singură sursă energetică, că nu trebuie să accepți să fii șantajat la nesfârșit cu arma energetică sau de alt gen, precum și că este extrem de importantă unitatea și cooperarea între state. Moldova chiar bifează multe realizări în acest an: a devenit stat candidat UE, pentru prima dată s-a gestionat achiziția de gaze și energie electrică din alte surse decât Gazprom / MGRES, sistemul energetic s-a conectat la sistemul ENTSO-E, a sporit cooperarea regională cu România și UE. Și nu în ultimul rând am început a conștientiza din ce în ce mai mult gradul nostru de vulnerabilitate energetică și dependența totală. Ne rugăm ca acest război să se termine cât mai repede. Ne rugăm să fie PACE si să putem trăi într-o lume liberă!

 Am înțeles ca ziua de mâine nu are nicio garanție, efectiv sper doar să ajung cu bine seara. Atât eu, cât și apropiații mei. Iar ce ține de planuri pentru viitor? La moment sună a glumă proastă. Trăim cu prezentul și ne rugăm sa fie bine.

Am înțeles că în caz de escaladări și eventuale agresiuni în direcția R. Moldova, o să trebuiască să-mi asigur siguranța mea și a celor dragi. Am pregătit ceea ce nu trebuia să am niciodată în casă - mapa cu acte și geanta cu strictul necesar. Vreau să vină ziua în care să o despachetez. Iar așa cum părinții n-ar vrea să-și părăsească casa, am început să trăiesc îngrijorări pentru ei. Am început să prețuiesc ce am mai drag.

Cred că cel mai important lucru ar fi că am învățat să apreciez și să savurez bucuriile vieții și pacea de la noi din țară dincolo de toate problemele care le avem ca stat. Am mai înțeles că mi-ar fi greu sa îmi părăsesc casa.

Din 24 februarie 2022, într-un cotlon al spațiului meu mintal, mi s-au tot actualizat niște gânduri care mă însoțesc și care, oricât de mult aș încerca să le refulez, nu mă lasă. Mă gândesc, în primul rând, la fețele unor preadolescenți, îngropându-și părinții în spatele casei, în curte. Mă gândesc, apoi, la femeile din Bucea, la bătrânii din Mariupol, la soldații ucraineni din tranșee. Reușesc să mă gândesc și la rușii care încearcă, așa cum știu ei, neavând exercițiul democrației, să se opună regimului. Uneori mă gândesc la un individ mic, laș, dezumanizat – un fel de rege nebun, pierdut prin labirintul istoriei. Mult mai frecvent îmi proiectez pe cortex imaginea curajului și a demnității, a deschiderii către lume și a unei bărbății sănătoase, a speranței întregului spațiu est-european, o imagine a unui lider care a știut să comunice încredere poporului său.

Am învățat să trăiesc cu frica, ca și cum ar fi un sentiment normal. Deseori mă prind la gândul că aranjez în capul meu un plan B. Am început să mă rog mai des decât înainte, pentru țara noastră, pentru cei pe care îi iubesc, pentru Pace.

 Încerc să-mi amintesc ziua de 24 februarie și nu pot, nu-mi pot aminti când exact am aflat de invazia trupelor rusești în Ucraina. Cred că tata mi-a spus. Țin minte cum am ajuns la oficiu și noi toți citeam știri, făceam refresh la site-uri pentru update. Nu ne puteam concentra la alte subiecte, nu te puteam face task-urile. Nu m-am simțit niciodată mai derutată. Toată ziua am citit știri pe niște canale de Telegram, tresăream la fiecare notificare, speram să citesc că trupele rusești se retrag, că au ajuns la o înțelegere, că orice, doar să înceteze conflictul. Citeam tot ce găseam, plângeam, mă simțeam cumva inutilă pentru că nu pot face nimic. Cred că regimul „citesc și plâng" a durat câteva săptămâni. Între timp la noi în familie se duceau discuții că ar trebui să ne facem bagajele și ar trebui să plecăm, eu eram total împotrivă, am început să ne certăm cu tata, încercam să-l calmez, spunându-i că situația e tensionată, dar sub control. La birou am avut o discuție cu șefii, un fel de plan „în caz de ceva". Eu nu-mi imaginam cum e să pleci și să lași tot ce ai avut. În tot acest an am avut un sentiment de deznădejde și neputință, m-am simțit mai vulnerabilă ca niciodată. În tot acest an am sperat și încă mai sper să citesc acea știre în care să aflu despre sfârșitul războiului. În tot acest an am învățat să verific orice sursă de informare dacă cumva mi se pare dubioasă, am început mai mai multe știri, nu doar politice. Am învățat să citesc atent etichetele produselor, pentru că nu mai cumpăr absolut niciun fel de produs, serviciu fabricat în Rusia și Belarus. Mă bucur că suntem în aceeași tabăra cu oameni mei dragi. Mă bucur că guvernul țării mele nu susține invazia Rusiei în Ucraina. Mi-aș dori să văd o poziție mult mai fermă în acest sens. Mi-e dor să revăd Odesa, mă simt vinovată când scriu asta pentru că mulți oameni au pierdut mult mai mult decât posibilitatea de a se plimba pe plaja din Odesa.

- Am învățat să pun la îndoială știrile și să mă informez din surse sigure;
- Nu am învățat cum să vorbesc cu cei apropiați despre război fără panică;
- Am învățat să trăiesc cu valiza și actele de-a gata;
- Nu am învățat să nu mă tem;
- Am învățat să fiu mândră pentru vecinii noștri;
- Nu am învățat să înțeleg ce-l face pe un șef de stat să agreseze alt stat în secolul 21;
- Am învățat că Pacea nu e veșnică;
- Nu am învățat să cred că Pacea nu e veșnică.

Din 24 februarie, trăiesc o viață în care incertitudinea este regula, iar certitudinea este excepția. Am învățat să trăiesc sperând la mai bine, în timp ce mă pregătesc de ce e mai rău. Peste toate astea, rămâne însă speranța, care ne ghidează pe toți să mergem înainte și ne dă curajul de a nu cădea pradă fricii care tot vine dinspre Răsărit.