Când Rusia a invadat Ucraina, aveam 40 de ani. Sunt născută în URSS. În repertoriul copilăriei mele, jocul de-a războiul era unul din cele mai populare. Pentru că eram fată, rolul meu era pe cât simplu, pe atât de dramatic - să bocesc deasupra soldaților morți pe front. 

Mitologia celui De-al Doilea Război Mondial nu s-a ținut, însă, de mine când am crescut. Ideea renașterii naționale, care s-a infiltrat și în familia mea, a curățat bine rămășițele ideologiei sovietice, împreună cu frânturile din povestirile despre Pavel Morozov și Zoia Kosmodemianskaia, poezioarele despre Lenin și lozincile despre măreția Patriei noastre, unde și uzbecul, și tadjicul și moldoveanul sunt frați, iar mama lor e Moscova.

Probabil, ruptura s-a produs atunci, când am pășit dintr-o cultură, în care războiul reprezenta nucleul „națiunii„ sovietice, primul cuvânt în narațiunea despre gloria omului sovietic și punctul din care și spre care se îndreptau toate emoțiile noastre, spre cultura în care ni s-a propus un Dumnezeu adevărat, ni s-a oferit un buchet întreg de emoții, ni s-a permis să simțim mândrie pentru cine suntem în afara spațiului sovietic și să ne vorbim limba fără a ne rușina de ea. Ni s-a oferit o alternativă. Una care nu mirosea a front, a pământ umed din tranșee și a praf de pușcă. O alternativă, în care, pe lângă jocul de-a războiul, erau și alte jocuri.

Aveam vreo 8 ani, când războiul a fost șters din conștiința mea. Am trăit câteva decenii fără să mai țin minte nici cum se joacă acest joc, nici că am fost cândva parte a unei națiuni sovietice eliberatoare. Viața în Moldova, uneori în pofida agendei politice oficiale, m-a îndepărtat într-atât de orice retorică belică, încât știrea cu care m-am trezit pe 24 februarie 2022 m-a înspăimântat mai mult decât orice altceva până acum. Război. Aici, lângă noi. În anul 2022. Cum e posibil?

În fiecare zi, de un an de zile, îmi pun aceeași întrebare. Îmi pare cu neputință să te obișnuiești cu războiul. Cu unul real, în care oamenii mor în curți și case izbitor de asemănătoare cu curțile și casele noastre.

Chiar și cele mai senine zile, când am impresia că mă reconectez la viața de până la, când nu e niciun breaking news, când în fâșia de lumină, străbătând prin geamul din bucătărie, am senzația că pot desluși viitorul și pacea, și liniștea, în următoarea clipă fundalul gri, flu al războiului vine să înghită totul. Îmi amintesc brusc tot ce am citit, tot ce știu, tot ce aud zi de zi - e un război care va dura. 

Războiul din Ucraina este cel mai mare război din Europa de la cel De-al Doilea Război Mondial. Un război care deja a schimbat viața și viitorul nostru. Chiar și a celor care se fac să nu-l observe cu o încăpățânare ce ar fi de invidiat în alte circumstanțe.

Și dacă războiul până în 2022 pentru generația mea era mai mult despre un joc din copilărie, azi el este o realitate în care suntem impuși să ne învățăm să navigăm și să ne construim o poveste, care să ne permită să rămânem întregi mintal și pe care să o putem povesti nepoților noștri, fără a fi nevoiți să ne justificăm lașitatea prin „așa erau timpurile”. Chiar dacă nimeni n-a fost pregătit să facă asta.