De 8 martie, femeile sunt comparate adesea cu florile pe care le primesc în dar și se pune accent pe frumusețe, gingășie, miros plăcut, finețe. Florile sunt sursă de plăcere și confort. Mai schimbi apa, mai tai tulpina. O floare, în esență, nu îți poate provoca prea mult deranj.

În psihoterapia catatim - imaginativă, simbolul florii este unul frecvent folosit la etapele incipiente pentru a descoperi personalitatea pacientului și starea sa emoțională. Imaginea, aparent arbitrară a unei flori care îți apare într-un exercițiu de imaginație, poate spune mai mult decât o pot face cuvintele.

Venus flytrap pentru mine este despre importanța colților, a spinilor, despre depășirea limitelor și despre o doză mare de autonomie. Un mesaj extrem de important pentru fiica mea. Pentru orice fetiță, de fapt.

În cultura noastră se obișnuiește să li se spună fetelor să fie cuminți. Se mai întâlnesc fraze de genul: „Stai cuminte, poartă-te frumos, că ești fetiță!” Le lăudăm pentru că sunt ascultătoare, adică supuse, comode. Fetelor, de mici, le sunt impuse reguli mai stricte de comportament și nu li se iartă greșelile, care nici măcar nu sunt considerate greșeli în cazul băieților. Mai ales dacă vorbim despre sexualitate.

Problema este că atunci când ne reușește și educăm fete ascultătoare, există riscul să fie ascultătoare și după ce pleacă din familia nucleară. Devenind matur, un copil al cărui valoare principală este să fie ascultător, va căuta inevitabil un om nou de care să asculte - un soț, un director, un prieten. Iar oamenii ăștia, care ne ies în calea vieții, nu au, chiar de fiecare dată, intenții bune.

O alternativă ar fi să le explicăm copiilor clar consecințele unor comportamente și să le oferim libertatea de a alege. Este mai important să învețe să facă alegeri bune pentru ei, cu riscul comiterii unor greșeli, decât să învețe că mama are întotdeauna dreptate. Dar asta nu este un exercițiu simplu, mai ales pentru un om care deține putere.

Ideea fetițelor ascultătoare a început să mă deranjeze în mod special în ultimul an, după ce am facilitat traininguri și am consiliat individual câteva sute de victime ale violenței în familie, preponderent femei vârstnice. Un banal joc icebreaker, pe care îl ofeream ocazional la traininguri, mi-a deschis larg ochii asupra consecinței acestui tip de educație.

La fiecare consiliere de grup, rugam femeile să spună două-trei dintre calitățile personale cu care se mândresc cel mai mult. De fiecare dată, aproximativ 90 la sută dintre femei spuneau aceeași calitate: răbdarea.

Probabil înțelegeți și voi bine că nu e vorba despre răbdarea din experimentul lui Walter Mischel cu amânarea recompensei. De multe ori, în cazul acestor femei, agresate fizic, emoțional și financiar, nu există nicio recompensă pentru răbdare. Există doar iluzia că se va schimba ceva. Există ideea că trebuie neapărat să rabde violență, umilință, trădare, pentru a nu fi abandonate. Pentru a nu fi judecate de comunitate. Pentru că au siguranța că problema e doar în ele și dacă o să depună încă un pic de efort, o să fie mai gospodine, mai răbdătoare, mai frumoase, el o să se schimbe neapărat, o să-i câștige iubirea.

Aceste femei au ideea falsă că nu s-ar putea descurca în viață fără umărul unui bărbat. Umăr care, de fapt, stă greoi, apăsător și inutil deasupra coloanei vertebrale a bietei femei, în unele cazuri de 50-60 de ani.

Am întâlnit femei de peste 60 de ani, care și-au întreținut soții toată viața și tot atâta au fost bătute și umilite. De exemplu, Vera (pseudonim). Toată viața a fost dădacă la grădinița din sat. O muncă extrem de epuizantă. Însă, venind de la muncă, se apuca imediat de gospodărit: de hrănit animale, de săpat în grădină, de gătit mâncare pentru patru copii. Mai spre seara venea și Ion (pseudonim), rareori treaz:  „Așa-i când lucrezi prin gospodăriile oamenilor”, îl îndreptățește Vera, „nu scapi fără un pahar de vin”. În delir alcoolic sau nu, lui Ion îi apăreau frecvent fantezii vii despre cum și cu cine a fost înșelat peste zi de Vera. Și pentru a scăpa vie, femeia își strângea copiii somnoroși și se adăpostea- vara în coștireață, iarna - la vecini. A chemat o singură dată poliția. De fapt, poliția a fost sesizată de medicii de la ambulanță, care au luat-o în stare gravă. E și ăsta un motiv pentru care Ion o mai bate când își amintește: „Ei, fa, chiar nu s-o putut fără circul ăsta cu ambulanță, polițiști, să ne știe tot satul?!” se întreabă Ion enervat și ea se simte rușinată. 

Așa a crescut copiii, le-a făcut nunți, i-a pus la cale, s-a pensionat în sfârșit, dar tot e nevoită să doarmă câteodată la vecină: „Ei așa, câteodată, când se face Ion nebun”. Dar dimineața devreme e neapărat acasă, să nu fie întrebări în plus și apoi are de gătit mâncare, de spălat hainele lui Ion, de făcut curat. Ar merge bineînțeles pe câteva zile la Nord, la surori, să mai scape un pic de morocănosul ăsta, dar n-o lasă. O teme. Nu-i ușor, dar în schimb a păstrat familia și e oarecum mândră de asta.

În adâncul sufletului fiecăreia dintre aceste femei vârstnice, cu mâinile bătătorite de munci grele și fața ridată de timp, este o fetiță micuță cu ochi mari, căreia i-au spus că cel mai important lucru în viață este să fie ascultătoare și răbdătoare. „Niciodată să nu pui la îndoială cuvintele sau comportamentul unui matur”. „Să te ferească domnu să întorci cuvântul!”

Asta le-au transmis și fiicelor, și nepoatelor lor.

Până a deveni psihologă, nu îmi imaginam câte abuzuri, inclusiv sexuale, se fac împotriva copiilor exact cu aceste cuvinte.

Iar un copil abuzat, care a fost învățat să fie ascultător, va crește cu un sentiment profund de vină. Cu iluzia că a făcut ceva greșit, sau poate nu a făcut suficient, că a provocat cumva furia și comportamentul inadecvat al maturului și va încerca să facă neapărat ceva să repare, să nu mai supere niciodată, să fie mai ascultător, mai supus, doar să treacă, să se șteargă rușinea. „Las de la mine, doar să fie bine”.

Această experiență m-a făcut să mă uit diferit la florile, ilustratele și dedicațiile siropoase din martie. Prea des se acoperă cu ele nedreptăți și se justifică abuzuri: Îți dau flori și îți cânt ode, dar te umilesc public pentru că ai ieșit în șorți prea scurți la marșul de 8 martie. Îți idolatrizez funcția de mamă și soție, reducând la zero toate celelalte realizări sau aspirații. Îți spun cât de bravo ești, dar îți plătesc de două ori mai puțin decât bărbaților din același departament. Susțin că te protejez și te ajut, dar afirm public că soțul te bate, pentru îl provoci prin caracterul tău masculin, încerci să concurezi cu el. Deci, problema e în tine.

Sunt prea multe circumstanțe, în care felicitările de 8 martie se aștern ca un cearșaf de mătase pe un corp plin de cangrene, pentru a le ascunde de ochii lumii. Oferiți-le fetițelor flori, dar nu uitați să le explicați despre importanța spinilor.

Partenerul AGORA la tema lunii martie, „Violența împotriva femeilor” e Fondul Națiunilor Unite pentru Populație (UNFPA), care, în tandem cu Ministerul Muncii și Protecției Sociale, implementează campania socială de prevenire a violenței în bază de gen „Rupe tăcerea! Suntem alături”. Această campanie e implementată și de Agenția ONU pentru refugiați (UNHCR), Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) și Entitatea Națiunilor Unite pentru egalitatea de gen și abilitarea femeilor (UN Women).