Intervenția armatei române în Basarabia a făcut din trupele sale singura putere importantă, bine organizată și disciplinată, care era prezentă acum pe teritoriul dintre Prut și Nistru, marcat de multiple episoade de anarhie. De altfel, prezența lor a corespuns într-un fel sau altul și dorinței manifestate de guvernul Marghiloman, instalat la 18 martie 1918, de a încorpora regiunea răsăriteană a fostului Principat al Moldovei. 

Citește și: PORȚIA de istorie | 24 ianuarie 1918: Cum și-a proclamat Basarabia independența față de Rusia (LONGREAD)

Intenția nu e surprinzătoare. Era știut că, încă din noiembrie 1917, Germania propusese României cedarea Basarabiei, pentru a mai compensa din pierderile majore suferite de Regat, în temeiul păcii pregătite la Buftea, care era per total nefavorabilă.

Cele 61 de zile de existență a Republicii Democratice Moldovenești, de jure independentă, au fost în linii mari marcate de o anarhie și o serie de evenimente haotice, care erau scăpate de sub controlul autorităților de la Chișinău. În zonele rurale, mai ales în nordul și sudul provinciei, puternic colonizate în perioada țaristă, existau puternice mișcări țărănești pro-bolșevice, care în principal se axau pe apărarea pământurilor obținute, ce-i drept nu prin cele mai legale mijloace.

O altă particularitate a fost continua stare de teamă și frică, față de un eventual atac al bolșevicilor asupra Basarabiei, care ar fi anulat proiectele fie de independență, autonomiei sau Unire cu România. De altfel, România însăși trecea printr-una dintre cele mai grele perioade din istoria sa.

Cu un guvern refugiat în exil la Iași, jumătate de țară pierdută și forțată să încheie o pace nefavorabilă, pusă la pământ din punct de vedere economic și cu trupe puțin numeroase, România nu era suficient de capabilă pentru a pune și a instaura ordinea completă în întreaga Basarabie.

În acest sens, soluția la care s-a ajuns în ultimă instanță a fost încheierea și semnarea, la 9 martie, a acordului Averescu (premier român și mareșal) - Rakovski (conducător al bolșevicilor). Numit Convenție, documentul era structurat în 9 articole, și printre altele prevedea că, alături de schimbul de prizonieri dintre cele două tabere, Guvernul României să asigure evacuarea în timp de două luni a tuturor trupelor din Basarabia, cu excepția unui efectiv de 10.000 de militari, dislocați pentru paza depozitelor de provizii de-a lungul căilor ferate.

Încheierea acestui acord nu a fost privită cu ochi buni de politicienii de la Iași, conștienți că aplicarea întocmai a acestuia ar fi dus la pierderea definitivă a Basarabiei. 

Între timp, la 18 martie 1918, la Buftea, guvernul român semnează cu Imperiul German preliminariile păcii. Documentul este cu atât mai important, cu cât prevedea recunoașterea de către Puterile Centrale a drepturilor României asupra Basarabiei, inclusiv și ocuparea lor.

Schimbarea conducerii Consiliului Directorilor Generali ai Basarabiei în ianuarie 1918 și numirea în funcția de președinte al instituției a lui Daniel Ciugureanu a întărit semnificativ șansele partidei pro-românești de la Chișinău. Istoricul Wim van Meurs consideră că această mișcare, coroborată cu prezența trupelor române, a condus la victoria minorității pro-unire, condusă de Halippa și Pelivan.

De altfel, în memoriile sale, mareșalul Alexandru Averescu relatează despre cum în urma unei întrevederi de la finele lunii februarie, mica delegație a basarabenilor, condusă de premierul Daniel Ciugureanu și președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț, dădeau garanții că în legislativul basarabean se regăsește o majoritate care ar vota unirea cu România.

Pe plan politic, în cadrul Sfatului Țării se constituiseră deja mai multe comisii și se purtau o serie de dezbateri în vederea proiectului Constituției noului stat și a sistemului de legi. Progresul era însă frânat, or de sprijinul oferit de trupele române au beneficiat tocmai foștii moșieri, care au încercat în mai multe ocazii restabilirea fostei situații, în detrimetntul țăranilor, fapt ce a erodat grav imaginea și autoritatea Sfatului Țării.

Cu o recunoaștere formală din partea Germaniei, înlăturarea temporară a pericolului reprezentat de bolșevici prin Convenția Averescu-Rakovski, guvernul român, condus de Alexandru Marghiloman s-a simțit stăpân pe situație și a inițial procedurile de unire a Basarabiei cu România, dorința fiind de a fi realizate cât mai repede.

În acest sens, discuțiile cu reprezentanții Sfatului Țării au decurs într-o manieră diplomatică dar pe alocuri tensionată, în special din cauza opoziției reprezentate tocmai de deputații țăranilor și a minoritățile naționale. Pe de altă parte, clasa moșierilor trecuse de partea frontului unionist, având speranța că va găsi o alianță mai puternică în rândurile oligarhiei române, în privința pretențiilor de reformă agrară enunțate pe tot parcursul anilor 1917 - 1918.

În vederea trecerii peste această opoziție, premierul Alexandru Marghiloman a trebuit să garanteze formal și în persoană că nu va permite dizolvarea Sfatului Țării până la soluționarea definitivă a chestiunii agrare. Totodată, a promis că Basarabia va avea proprii reprezentanți în Parlamentul de la București, alături de două portofolii în Guvernul României. Totodată, s-a promis asigurarea autonomiei provinciale și numirea prefecților în zonă doar cu acordul Sfatului Țării.

Mișcarea a convins o mare parte a opoziției țărăniste, care în frunte cu Constantin Stere și Ion Buzdugan, a susținut planul oferit de Marghiloman. În cadrul Sfatului Țării, singurul deputat vocal al opoziției față de unire rămase doar arhitectul Vladimir Țîganco, reprezentat al aripii celei mai radicale.

La şedinţa guvernului român de la Iaşi participă Inculeţ, Ciugureanu şi Constantin Stere, luându-se hotărârea şi să supună problema unirii Basarabiei cu România în Sfatul Ţării.

Sosit la Chișinău în ziua de 26 martie 1918, premierul Alexandru Marghiloman nu a fost prea impresionat de oraș, care-l revoltase și-l amuzase deopotrivă datorită specificului rusesc al acestui oraș. Prim-ministrul spunea că locuitorii capitalei basarabene „se trezesc târziu, lucrează puțin și mănâncă mult”.

Ședința istorică a Sfatului Țării din 27 martie/9 aprilie 1918 s-a deschis la ora 04:15, cu prezența a 125 de deputați, membrilor Consiliului Directorilor și câțiva membri ai Guvernului Român, în frunte cu Alexandru Marghiloman.

În cadrul ședinței, deputatul Țîganco a cerut ca subiectul unirii Basarabiei cu România să fie supus unui referendum, fapt puțin probabil în condițiile în care se afla regiunea pruto-nistreană.

De la vot au declarat că se abțin deputații unor minorități naționale, cum ar fi germanii, bulgarii, găgăuzii, ucrainenii, care au motivat că nu dispun de împuternicirile necesare. Reprezentantul minorității poloneze, deputatul Dudchievicz, a transmis că va vota în favoarea acestei chestiuni.

Votul din cadrul Sfatului Țării, după multiple dezbateri, a fost unul deschis și nominal, pentru care s-au pronunțat 82 de deputați, contra 27 și cu 16 abțineri.

Din cei 125 de deputați prezenți la momentul istoric al votului, 86 au votat în favoarea unirii, 3 contra, 36 s-au abținut iar alți 25 au fost absenți.

Chiar și așa Unirea Basarabiei cu România nu a fost recunoscută de Rusia Sovietică, situație care va persista pe toată durata perioadei interbelice.

Basciani susține că Basarabia a fost condamnată la o unire tacită cu patria-mamă (unire care s-a păstrat în anii următori datorită puterii legislative și mai ales datorită prezenței constante și adesea coercitive a tutorilor săi).

Academicianul Victor Voicu consideră că Unirea din 27 martie 1918 trebuie consfinţită şi evocată fără ezitare ca o izbândă a românismului în Basarabia, după peste 100 de ani de eforturi de rusificare şi schimbări demografice majore. Simţământul conştiinţei identitare a românilor basarabeni a fost de neclintit.

După Unire, Sfatul Țării își va mai continua o perioadă activitatea, mai exact până la ultima ședință din 27 noiembrie/9 decembrie 1918, în care a aprobat reforma agrară - principala solicitare a populației basarabene. Din procesul verbal, observăm că a existat un protest al grupului condus de Țîganco, care a contestat alegerea președintelui ședinței și împreună cu alți 24 de deputați a părăsit ședința.

Ulterior, la ora 4 dimineața, majoritatea deputaților au votat „anularea celorlalte condițiuni din actul Unirii de la 27 martie declarând Unirea necondiționată a Basarabiei cu România Mamă”. Prin această decizie, a fost constituită Comisia de lichidare a Sfatului Țării, care intra astfel în istorie, cu misiunea încheiată.

Cu toate acestea, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, un grup de deputați din Sfatul Țării a emis o declarație în care s-au poziționat împotriva renunțării la autonomia Basarabiei denunțând „șantajul politic nemaipomenit și inadmisibil, a samavolniciei și falsificării”. Aceștia acuzau că alegerea președintelui ședinței s-a făcut fără cvorum și că însăși decizia de a dizolva Sfatul Țării ar fi fost luată doar 46 de deputați din cei 162 aleși.

În anul următor, 1919, în Basarabia vor avea loc primele alegeri parlamentare cu sufragiu universal (masculin, ce-i drept), la care peste 72% dintre cetățenii cu drept de vot au participat. În rezultat au fost trimiși în Parlamentul de la București 90 de deputați și 37 de senatori.