PORȚIA de istorie+: Femeia și violența domestică în Țara Moldovei: O istorie despre răbdare și lupte pentru divorț (LONGREAD)
Divorțul, chiar și pe motiv de violență, se obținea greu și după multă muncă de convingere a bisericii. Aceasta nu era un motiv suficient, din moment ce era permisă expres de lege.
28 martie 2023, 14:10 ・ Cristian Bolotnicov
Viața Ecaterinei, soția grecului Iane Stamate din târgul Telenești al Țării Moldovei, a fost, fără îndoială, un adevărat coșmar. Povestea ei dezvăluie faptul că, potrivit documentelor vremii, această femeie a devenit victima propriului partener. Ecaterina a fost bătută „foarte cumplit, spărgându-mi și capul și mâinile zdrobindu-mi-le”. Într-un moment de furie, Iane a ajuns să scoată chiar și sabia, „ca să mă taie”, împingând-o într-o lume în care groaza și suferința au declanșat o boală cumplită: epilepsia.
Vorbim despre o poveste care zguduie conștiința și scoate la lumină adevărul trist al istoriei noastre, despre care mai puțin se vorbește, dar care explică multe dintre cauzele violenței domestice din prezent. Chiar dacă vorbim de o situație care s-a petrecut câteva sute de ani în urmă, rămân actuale suferința și umilința victimelor violenței domestice, adesea tratate cu indiferență de societate.
De altfel, este unul din puținele studii de caz, descoperite în arhivele uitate ale Evului Mediu, de către cercetătoarea Alina Felea, care și-a luat doctoratul în istorie la tema: Instituția căsătoriei și relațiile de rudenie în Țara Moldovei (sec. al XVII-lea - începutul sec. al XIX-lea).
Jumătatea fără prea multe drepturi
A fi femeie în Țara Moldovei nu ar părea un lucru ușor astăzi, având în vedere că vorbim despre o societate cu o mentalitate profund patriarhală. Cu alte cuvinte, femeile aveau un statut social inferior bărbatului, de aici și mai puține drepturi, de rând cu mai multe obligații. Cu toate acestea, nu putem vorbi de o subordonare totală, cel puțin la nivel juridic.
Imaginea femeii române în interbelic
Arhivele Naționale ale României
Însăși categoria socială din care făcea parte femeia era deja o diferență semnificativă, manifestată atât la nivel financiar-material și cotidian (vestimentație, bijuterii, proprietăți mobile și imobile, de care dispuneau femeile din rândul elitelor), la nivelul posibilităților, cât și la cel educațional. Diferențe semnificative erau în statutul unei femei libere și a unei aservite, a unei mirece de călugăriță etc.
Autor: Alina Felea, doctor în științe istoric, conferențiar cercetător la Institutul de Istorie.
În special femeii din popor, îi erau rezervate funcții socio-economice și educative, cum ar fi cele legate de treburi gospodărești și îngrijirea familiei, fapt pentru care erau apreciate ca mult mai harnice și implicate decât soții lor, ceea ce se traducea, în același timp, printr-o viață complicată.
Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu
Historia.ro
„De exemplu, o fată mare era complet sub ascultarea tatălui, trebuia să țină cont de părerea părinților în alegerea viitorului partener și să primească binecuvântarea lor, altfel risca să fie dezmoștenită; trebuia să fie pură la căsătorie. Demonstrarea fecioriei era extrem de importantă nu doar pentru statutul fetei, dar și pentru menținerea demnității părinților, în special în contextul încheierii alianței matrimoniale.
Autor: Alina Felea, doctor în științe istoric, conferențiar cercetător la Institutul de Istorie..
Despre acest lucru ne vorbește Dimitrie Cantemir în celebra sa lucrare „Descrierea Moldovei”, unde face o interesantă comparație cu statutul femeilor otomane.
Cu toate că femeile nu stau ascunse față de bărbați cu aceeași băgare de seamă ca la turci, cu toate acestea, dacă sunt cât de cât de neam bun, ies rareori afară din casele lor (...) Ei nu socotesc nimic mai de ocară decât să se vadă părul unei femei măritate sau al unei văduve și se socotește fărădelege să descoperi la vedere capul unei femei.
Autor: Dimitrie Cantemir - Descrierea Moldovei
O situație mai diferită o vedem la femeile necăsătorite, întâlnite în textele vremii cu termenul de „fată mare”, „fecioară” sau „govă”. Spre exemplu, acestea considerau chiar rușinos să-și acopere capul, întrucât a umbla cu capul gol „este semnul curăției”, deși nu era cazul pentru toate regiunile țării. Mai mult, legislația vremii prevedea că începând cu 12 ani, fata era deja considerată a fi „de vârstă”.
Totuși, sursele istorice demonstrează că femeile din Țara Moldovei aveau o serie de drepturi, inclusiv drepturi egale cu bărbaţii, de exemplu, pentru depunerea mărturiilor în judecată. Femeia putea să se prezinte neînsoţită în instanţa judecătorească în cazul unui litigiu; femeia putea iniția un proces de divorț etc. În ceea ce privește resursele: în primul rând, la căsătorie, femeia primea zestre care includea averea mobilă și imobilă, mărimea căreia era în funcție de categoria socială. Femeia avea dreptul la moştenire şi la proprietatea mobilă şi imobilă, avea dreptul de a dispune de averea sa după bunul plac și dreptul de a o lăsa moştenire copiilor, soțului, părinților, fraților etc, avea dreptul de a face cadouri și donații etc.
Autor: Alina Felea, doctor în științe istoric, conferențiar cercetător la Institutul de Istorie.
Călătorii străini care au vizitat spațiul românesc și în special Țara Moldovei în epoca modernă, nu de puține ori, vorbesc despre un obicei pe care-l numesc barbar și îl întâlnesc mai ales la boieri și fii lor. Astfel, contele d’Antraigues relata în jurnalul său de călătorie cum aceștia adeseori răpeau pe „fetele oamenilor din popor, fără ca părinții acestora să se poată împotrivi”.
O situație mai gravă întâlnim la familiile de țigani, aflate pe pământurile și, de facto, în proprietatea boierilor, care obișnuiau „să le ia până și femeile și fetele după pofta sa”. De altfel, călătorul menționa și de cazul unor boieri care aveau și până la 200 de țigănci roabe.
Dimitrie Cantemir mai menționează un aspect, prezent mai ales la locuitorii Țării de Jos „de multă vreme obișnuiți să trăiască în război cu tătarii”. Astfel, deși „preacurvia” era rară la ei, tinerii nu o socoteau de rușine ci chiar de laudă.
Imagine simbol
De aceea la ei se aude adesea vorbindu-se în chipul acesta: Fătul meu iubit! Ferește-te de furtișag și de ucidere, pentru că eu nu te voi putea scăpa de la spânzurătoare. Dar pentru împreunare neîngăduită nu ai a te teme de vreo primejdie de moarte, câtă vreme vei plăti banii la șuugubinat (așa se cheamă acela care îi duce la femei desfrânate).
Autor: Dimitrie Cantemir - Descrierea Moldovei
Discriminate în justiție
Un important aspect care reflectă poziția inferioară a femeii este chiar legislația din acea perioadă. De altfel, în „Cartea românească de învățătură” a lui Vasile Lupu se afirma că femeia „iaste mai proastă și mai leasne spre cădeare decît bărbatul”.
Domnitorul Vasile Lupu (1634 - 1653)
Wikipedia
În perioada sec. XVII – XVIII în Țara Moldovei violența era parte componentă a cotidianului, a vieții de familie, a vieții în societate. Întotdeauna au existat conflicte, care uneori au rămas la nivel de violenţe verbale, alteori au degenerat în violențe fizice. În familie, de cele mai dese ori, victime ale violenţei fizice deveneau soţia şi copiii, însă documentele din sec. XVII-înc. sec. al XIX-lea demonstrează, că în dependență de situație, victimă putea deveni și bărbatul.
Autor: Alina Felea, doctor în științe istoric, conferențiar cercetător la Institutul de Istorie.
Același cod de legi, pedepsea unele infracțiuni cum ar fi „stricarea fecioriei” și „răpirea fetelor”, care erau considerate a fi niște crime grave. Astfel, în cazul răpirii, bărbatul care a răpit-o era dator „după puterea lui și puterea și destoinicia muierii”, de rând cu aprecierea judecătorului să o înzestreze.
Cela ce va face pre vreo fecioară să greșească trupește cu vreun bărbat și aceasta nu cu cuvinte dulci, ce cu de-a sila și fără voia ei, acesta nu să va certa ca un hotru, ce ca un răpitoriu, cum vom spune mai gios.
Autor: Cartea Românească de Învățătură - 1646
În caz de viol, legea avea o abordare cel puțin asemănătoare obligând violatorul să înzestreze fata și în cazul dacă părinții acesteia îl iartă și fata se căsătorește cu el. Cu toate acestea, în general legislația era una destul de restrictivă.
Legislația vremii despre viol
Cartea Românească de Învățătură - 1646
Situația se complica însă în cazul în care fata trebuia să-și demonstreze nevinovăția și să își apere interesele, din cauza sistemului judiciar care nu trata mărturia ei cu aceeași valoare ca mărturia bărbatului. Regula era valabilă mai ales în situațiile în care nu existau mărturii concrete, caz în care jurământul bărbatului era suficient pentru determinarea unei decizii, care era de obicei, favorabilă lui.
Violenţa față de femei în familie era aplicată la diferite categorii sociale, motivele erau diverse, violenţa avea caracter repetat, fapt despre care vorbesc adresările repetate în instanţă nu numai din partea femeilor agresate, dar şi din partea rudelor, în special a părinţilor.
Autor: Alina Felea, doctor în științe istoric, conferențiar cercetător la Institutul de Istorie.
Un caz care ilustrează situația dată s-a petrecut la 7 noiembrie 1741, când o oarecare Maria din Iași, s-a plâns în fața judecătorului că a fost „necinstită” de Vasile blănar, fiul Părascăi. Mai mult, femeia a mai menționat că bărbatul refuză să o ia în căsătorie. Verdictul judecătorului a fost constatarea nevinovăției lui Vasile, în timp ce Maria a fost declarată ca fiind „acolesitoare făr-de cale, s-au dat rămasă din toată giudecata”.
Proverbele şi aforismele româneşti sunt dovada faptului că violenţa era și în unele cazuri încă este interpretată ca metodă de explicare, de instruire, de cunoaştere, dar şi demonstrează că societatea acceptă aplicarea violenţei în diverse situaţii, ne spune cercetătoarea. Astfel, bătaia este sintagma prezentă în folclorul românesc - „a zvânta în bătaie”, „a mânca o bătaie soră cu moartea”, „ a stinge/ a snopi/ a sminti în bătaie”, „a trage o mamă de bătaie”, „două mâncări nu strică, două bătăi strică”, „femeia nebătută e ca şi casa nemăturată”, demonstrează o mentalitate înclinată spre aplicarea violenţei în situaţii conflictuale.
Imagine simbol
Arhivele Naționale ale României
Problema era atât în motivația limitată oferită de prevederile Bisericii Ortodoxe, care erau însoțite de o cercetare amănunțită ce implica mai mulți membri nu doar ai familiei, ci și ai comunității, cât și de sentimentul de „rușine de gura lumiiˮ, dar și de acceptul general al societății pentru o astfel de situație”.
Autor: Alina Felea, doctor în științe istoric, conferențiar cercetător la Institutul de Istorie.
Divorțul, greu de obținut
Înțeles ca un mecanism social și juridic, divorțul este procedura care permitea nu doar încetarea relațiilor conjugale, dar și oferea, în unele cazuri, dreptul de recăsătorire pentru foștii soți. De obicei, în Țara Moldovei, decizii în acest sens erau pronunțate de instanțele ecleziastice, în baza dreptului ortodox.
Deși în mod normal, Biserica Ortodoxă respingea din motive principiale divorțul, existau unele cazuri, de obicei extrem de grave, care permiteau emiterea unei asemenea decizii. Cu alte cuvinte, divorțul trebuia să aibă la bază motive extrem de serioase, de la înșelare și până la violență fizică soldată cu urmări grave.
O mărturie interesantă este oferită de călugărul italian din Lucca, cunoscut și ca Niccolo Barsi, care a călătorit în Moldova de două ori, relevă cât de ușor se putea desface de fapt căsătoria în biserică. Evident, prin corupție.
Când vreunuia nu-i place soţia sa, fie că ea este urâtă sau că el nu are tragere de inimă sau dragoste pentru ea, chiar dacă ar avea copil cu ea, atunci ia o vacă şi o dăruieşte mitropolitului. Acela le dă amândurora voia să se poată căsători de al doilea cu cine le este pe plac - numai să nu fie dintre catolici, care nici ei nu se pot căsători cu aceşti moldoveni după cum vrem să-i numim.
Autor: Niccollo Barsi din Luca
„Carte românească de învățătură” enumeră câteva motive de desfacere a căsătoriei printre care adulterul, vrăjmășia și amenințarea cu moartea din partea soțului/soției, rezia, sodomia, pedofilia, sodomia, izgonirea de acasă a soției sau călugărirea.
Unul din cele mai dese cazuri pentru care se cerea divorț era beția și violența, acestea fiind prevăzute inclusiv în legislație. Astfel, în aceeași carte a lui Vasile Lupu găsim următoarea prevedere:
„Când va fi bărbatul învățat de pururi a umbla tot beat și să-ș bată muierea tot în beție, atunce muierea lui cu lege se va despărți”.
Însă, nu trebuie să uităm că aceeași legislație, se enumerau și câteva cazuri în care soțului i se permitea aplicarea violenței fizice față de femei, cu scopul de a „corecta comportamentul”.
Cazurile în care soțul putea aplica violența față de soție
Carte Românească de învățătură - 1646
Ceva mai radical, Hexabilul lui Harmenopulos prevedea că bătaia nu putea să constituie motiv de divorț, fiind calificată doar ca jignire, pentru care bărbatul urma să ofere femeii „în afară de zestrea ei și de darul dinaintea nunței, din avera sa rămasă o parte deopotrivă cu a treia parte a ipvolului”.
Chiar și dacă legea prevedea violența fizică cu urmări foarte grave, ca fiind o posibilă cauză de divorț, practica arată că autoritățile ecleziastice permiteau divorțul doar în ultimă instanță, de obicei acordând un anumite termen pentru soluționarea conflictului. Uneori, chiar și bărbații erau pedepsiți prin metode fizice, în încercarea de a le „corecta comportamentul”.
Un studiu de caz într-un caz examinat la 28 ianuarie 1744 de către Nechifor, Arhiepiscop și Mitropolit al Sucevei și a toată Moldova. Potrivit cercetătoarei Alina Felea, procesul a fost intentat de Safta, soția unui oarecare Dumitru care se plânge că „trage mare supărare și pedeapsă de cătră Dumitru, fiind un om cu nărav rău și cu natura beției, zlobiv la fire, în toate zile îmbătându-se și sărind asupra ei cu groaznică bătaie și usturime atâta cât di ucisăturile lui și copii au pierdut și niște vii ai ei ce-au avut dzestre de la părinții i le-au vândut”. Vecinii celor doi au confirmat „ alor rea viață și netocmire”, vorbind despre faptul că femeia era deseori bătută și „chiar cu capul spart, încruntată, „alte ori cu ochii vineți și cu alte semne grozave de ucisăturile lui cele fără de milă”.
Interesant este că, având în vedere gravitatea situației, conflictul s-a încercat a fi rezolvat pașnic de către autoritatea ecleziastică prin mustrări și convorbiri. Cum nu s-a ajuns la un rezultat, s-a decis unor măsuri violente față de bărbat: „l-au închis și l-am certat cu toiage”, dar acestea nu au avut efect”. Doar după aceste măsuri, s-a dispus divorțul: „să fie osăbiți și dezlipiți unul de cătră altul de împreunarea lor trupească, nici să aibă bărbatul treabă cu fămeia, nici fămeia cu bărbatul în viața lor”.
În Ţara Moldovei, femeile agresate se adresau pentru ajutor autorităţilor religioase, însă acestea mai întâi recurgeau la discuții și mustrări, apoi la aplicarea chiar și a violenței fizice, dar se străduiau să mențină familia. Deși autoritățile încercau să combată violențele, de remarcat pentru cotidian este faptul că: Violenţa era pedepsită tot prin violenţă.
Autor: Alina Felea, doctor în științe istoric, conferențiar cercetător la Institutul de Istorie.
Abia spre sfârșitul sec. al XVIII-lea- începutul sec. al XIX-lea, ne spune cercetătoarea, în urma influențelor europene, femeile, în special din rândul elitelor, au început tot mai mult să conștientizeze necesitatea desfacerii unei căsnicii nefericite, astfel că numărul cererilor de divorț a început să crească, însă problema violenței a bătut pasul pe loc.
La tema lunii martie, „Violența în bază de gen”, AGORA se aliniază campaniei „Rupe tăcerea! Suntem alături”. Aceasta e o campanie socială de prevenire a violenței în bază de gen, implementată de Ministerul Muncii și Protecției Sociale în parteneriat cu Fondul Națiunilor Unite pentru Populație (UNFPA), Agenția ONU pentru refugiați (UNHCR), Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) și Entitatea Națiunilor Unite pentru egalitatea de gen și abilitarea femeilor (UN Women).
„Inegalitatea de gen poate duce, de asemenea, la violență. Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice (cunoscută sub numele de Convenția de la Istanbul) este instrumentul principal al Consiliului Europei pentru combaterea violenței bazate pe gen și promovarea egalității de gen. Convenția face apel la toți membrii societății, în special bărbați și băieți, să contribuie activ la prevenirea tuturor formelor de violență bazată pe gen.”