Viața Ecaterinei, soția grecului Iane Stamate din târgul Telenești al Țării Moldovei, a fost, fără îndoială, un adevărat coșmar. Povestea ei dezvăluie faptul că, potrivit documentelor vremii, această femeie a devenit victima propriului partener. Ecaterina a fost bătută „foarte cumplit, spărgându-mi și capul și mâinile zdrobindu-mi-le”. Într-un moment de furie, Iane a ajuns să scoată chiar și sabia, „ca să mă taie”, împingând-o într-o lume în care groaza și suferința au declanșat o boală cumplită: epilepsia.

Vorbim despre o poveste care zguduie conștiința și scoate la lumină adevărul trist al istoriei noastre, despre care mai puțin se vorbește, dar care explică multe dintre cauzele violenței domestice din prezent. Chiar dacă vorbim de o situație care s-a petrecut câteva sute de ani în urmă, rămân actuale suferința și umilința victimelor violenței domestice, adesea tratate cu indiferență de societate.

De altfel, este unul din puținele studii de caz, descoperite în arhivele uitate ale Evului Mediu, de către cercetătoarea Alina Felea, care și-a luat doctoratul în istorie la tema: Instituția căsătoriei și relațiile de rudenie în Țara Moldovei (sec. al XVII-lea - începutul sec. al XIX-lea).

A fi femeie în Țara Moldovei nu ar părea un lucru ușor astăzi, având în vedere că vorbim despre o societate cu o mentalitate profund patriarhală. Cu alte cuvinte, femeile aveau un statut social inferior bărbatului, de aici și mai puține drepturi, de rând cu mai multe obligații. Cu toate acestea, nu putem vorbi de o subordonare totală, cel puțin la nivel juridic.

În special femeii din popor, îi erau rezervate funcții socio-economice și educative, cum ar fi cele legate de treburi gospodărești și îngrijirea familiei, fapt pentru care erau apreciate ca mult mai harnice și implicate decât soții lor, ceea ce se traducea, în același timp, printr-o viață complicată.

Despre acest lucru ne vorbește Dimitrie Cantemir în celebra sa lucrare „Descrierea Moldovei”, unde face o interesantă comparație cu statutul femeilor otomane.

O situație mai diferită o vedem la femeile necăsătorite, întâlnite în textele vremii cu termenul de „fată mare”, „fecioară” sau „govă”. Spre exemplu, acestea considerau chiar rușinos să-și acopere capul, întrucât a umbla cu capul gol „este semnul curăției”, deși nu era cazul pentru toate regiunile țării. Mai mult, legislația vremii prevedea că începând cu 12 ani, fata era deja considerată a fi „de vârstă”.

Călătorii străini care au vizitat spațiul românesc și în special Țara Moldovei în epoca modernă, nu de puține ori, vorbesc despre un obicei pe care-l numesc barbar și îl întâlnesc mai ales la boieri și fii lor. Astfel, contele d’Antraigues relata în jurnalul său de călătorie cum aceștia adeseori răpeau pe „fetele oamenilor din popor, fără ca părinții acestora să se poată împotrivi”.

O situație mai gravă întâlnim la familiile de țigani, aflate pe pământurile și, de facto, în proprietatea boierilor, care obișnuiau „să le ia până și femeile și fetele după pofta sa”. De altfel, călătorul menționa și de cazul unor boieri care aveau și până la 200 de țigănci roabe.

Dimitrie Cantemir mai menționează un aspect, prezent mai ales la locuitorii Țării de Jos „de multă vreme obișnuiți să trăiască în război cu tătarii”. Astfel, deși „preacurvia” era rară la ei, tinerii nu o socoteau de rușine ci chiar de laudă.

Un important aspect care reflectă poziția inferioară a femeii este chiar legislația din acea perioadă. De altfel, în „Cartea românească de învățătură” a lui Vasile Lupu se afirma că femeia „iaste mai proastă și mai leasne spre cădeare decît bărbatul”.

Același cod de legi, pedepsea unele infracțiuni cum ar fi „stricarea fecioriei” și „răpirea fetelor”, care erau considerate a fi niște crime grave. Astfel, în cazul răpirii, bărbatul care a răpit-o era dator „după puterea lui și puterea și destoinicia muierii”, de rând cu aprecierea judecătorului să o înzestreze.

În caz de viol, legea avea o abordare cel puțin asemănătoare obligând violatorul să înzestreze fata și în cazul dacă părinții acesteia îl iartă și fata se căsătorește cu el. Cu toate acestea, în general legislația era una destul de restrictivă.

Situația se complica însă în cazul în care fata trebuia să-și demonstreze nevinovăția și să își apere interesele, din cauza sistemului judiciar care nu trata mărturia ei cu aceeași valoare ca mărturia bărbatului. Regula era valabilă mai ales în situațiile în care nu existau mărturii concrete, caz în care jurământul bărbatului era suficient pentru determinarea unei decizii, care era de obicei, favorabilă lui.

Un caz care ilustrează situația dată s-a petrecut la 7 noiembrie 1741, când o oarecare Maria din Iași, s-a plâns în fața judecătorului că a fost „necinstită” de Vasile blănar, fiul Părascăi. Mai mult, femeia a mai menționat că bărbatul refuză să o ia în căsătorie. Verdictul judecătorului a fost constatarea nevinovăției lui Vasile, în timp ce Maria a fost declarată ca fiind „acolesitoare făr-de cale, s-au dat rămasă din toată giudecata”.

Proverbele şi aforismele româneşti sunt dovada faptului că violenţa era și în unele cazuri încă este interpretată ca metodă de explicare, de instruire, de cunoaştere, dar şi demonstrează că societatea acceptă aplicarea violenţei în diverse situaţii, ne spune cercetătoarea. Astfel, bătaia este sintagma prezentă în folclorul românesc - „a zvânta în bătaie”, „a mânca o bătaie soră cu moartea”, „ a stinge/ a snopi/ a sminti în bătaie”, „a trage o mamă de bătaie”, „două mâncări nu strică, două bătăi strică”, „femeia nebătută e ca şi casa nemăturată”, demonstrează o mentalitate înclinată spre aplicarea violenţei în situaţii conflictuale.

Înțeles ca un mecanism social și juridic, divorțul este procedura care permitea nu doar încetarea relațiilor conjugale, dar și oferea, în unele cazuri, dreptul de recăsătorire pentru foștii soți. De obicei, în Țara Moldovei, decizii în acest sens erau pronunțate de instanțele ecleziastice, în baza dreptului ortodox.

Deși în mod normal, Biserica Ortodoxă respingea din motive principiale divorțul, existau unele cazuri, de obicei extrem de grave, care permiteau emiterea unei asemenea decizii. Cu alte cuvinte, divorțul trebuia să aibă la bază motive extrem de serioase, de la înșelare și până la violență fizică soldată cu urmări grave.

O mărturie interesantă este oferită de călugărul italian din Lucca, cunoscut și ca Niccolo Barsi, care a călătorit în Moldova de două ori, relevă cât de ușor se putea desface de fapt căsătoria în biserică. Evident, prin corupție.

„Carte românească de învățătură” enumeră câteva motive de desfacere a căsătoriei printre care adulterul, vrăjmășia și amenințarea cu moartea din partea soțului/soției, rezia, sodomia, pedofilia, sodomia, izgonirea de acasă a soției sau călugărirea.

Unul din cele mai dese cazuri pentru care se cerea divorț era beția și violența, acestea fiind prevăzute inclusiv în legislație. Astfel, în aceeași carte a lui Vasile Lupu găsim următoarea prevedere:

„Când va fi bărbatul învățat de pururi a umbla tot beat și să-ș bată muierea tot în beție, atunce muierea lui cu lege se va despărți”.

Însă, nu trebuie să uităm că aceeași legislație, se enumerau și câteva cazuri în care soțului i se permitea aplicarea violenței fizice față de femei, cu scopul de a „corecta comportamentul”.

Ceva mai radical, Hexabilul lui Harmenopulos prevedea că bătaia nu putea să constituie motiv de divorț, fiind calificată doar ca jignire, pentru care bărbatul urma să ofere femeii „în afară de zestrea ei și de darul dinaintea nunței, din avera sa rămasă o parte deopotrivă cu a treia parte a ipvolului”.

Chiar și dacă legea prevedea violența fizică cu urmări foarte grave, ca fiind o posibilă cauză de divorț, practica arată că autoritățile ecleziastice permiteau divorțul doar în ultimă instanță, de obicei acordând un anumite termen pentru soluționarea conflictului. Uneori, chiar și bărbații erau pedepsiți prin metode fizice, în încercarea de a le „corecta comportamentul”.

Un studiu de caz într-un caz examinat la 28 ianuarie 1744 de către Nechifor, Arhiepiscop și Mitropolit al Sucevei și a toată Moldova. Potrivit cercetătoarei Alina Felea, procesul a fost intentat de Safta, soția unui oarecare Dumitru care se plânge că „trage mare supărare și pedeapsă de cătră Dumitru, fiind un om cu nărav rău și cu natura beției, zlobiv la fire, în toate zile îmbătându-se și sărind asupra ei cu groaznică bătaie și usturime atâta cât di ucisăturile lui și copii au pierdut și niște vii ai ei ce-au avut dzestre de la părinții i le-au vândut”. Vecinii celor doi au confirmat „ alor rea viață și netocmire”, vorbind despre faptul că femeia era deseori bătută și „chiar cu capul spart, încruntată, „alte ori cu ochii vineți și cu alte semne grozave de ucisăturile lui cele fără de milă”.

Interesant este că, având în vedere gravitatea situației, conflictul s-a încercat a fi rezolvat pașnic de către autoritatea ecleziastică prin mustrări și convorbiri. Cum nu s-a ajuns la un rezultat, s-a decis unor măsuri violente față de bărbat: „l-au închis și l-am certat cu toiage”, dar acestea nu au avut efect”. Doar după aceste măsuri, s-a dispus divorțul: „să fie osăbiți și dezlipiți unul de cătră altul de împreunarea lor trupească, nici să aibă bărbatul treabă cu fămeia, nici fămeia cu bărbatul în viața lor”.

Abia spre sfârșitul sec. al XVIII-lea- începutul sec. al XIX-lea, ne spune cercetătoarea, în urma influențelor europene, femeile, în special din rândul elitelor, au început tot mai mult să conștientizeze necesitatea desfacerii unei căsnicii nefericite, astfel că numărul cererilor de divorț a început să crească, însă problema violenței a bătut pasul pe loc.

La tema lunii martie, „Violența în bază de gen”, AGORA se aliniază campaniei „Rupe tăcerea! Suntem alături”. Aceasta e o campanie socială de prevenire a violenței în bază de gen, implementată de Ministerul Muncii și Protecției Sociale în parteneriat cu Fondul Națiunilor Unite pentru Populație (UNFPA), Agenția ONU pentru refugiați (UNHCR), Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) și Entitatea Națiunilor Unite pentru egalitatea de gen și abilitarea femeilor (UN Women).

 „Inegalitatea de gen poate duce, de asemenea, la violență. Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice (cunoscută sub numele de Convenția de la Istanbul) este instrumentul principal al Consiliului Europei pentru combaterea violenței bazate pe gen și promovarea egalității de gen. Convenția face apel la toți membrii societății, în special bărbați și băieți, să contribuie activ la prevenirea tuturor formelor de violență bazată pe gen.”