Într-un articol recent mustos, despre cazurile împotriva lui Donald Trump, The Economist, menționează, cu oarecare ironie, că „unele țări au mai mare plăcere să arunce foștii lideri în închisoare decât altele. Coreea de Sud a condamnat trei prim-miniștri și doi președinți în ultimul deceniu. Într-un singur an, instanțele franceze au pronunțat condamnări lui Nicolas Sarkozy, fostul președinte al țării, și François Fillon, fostul său prim-ministru. În acest sens, America este excepțională – nefiind închis niciun fost președinte în întreaga sa istorie. Chiar și Richard Nixon a primit o grațiere pentru a-l scuti de umilința unui proces după scandalul Watergate.”

Vremurile, însă, se schimbă și pe la cele mai mari case. Tradițiile sunt atât timp bune până nu mai sunt și apariția lui Trump în biroul procurorului districtual este un moment de cotitură nu doar în istoria SUA, ci și a lumii întregi care privește în direcția ei pentru a lua temperatura următorilor ani.

Apariția unui președinte într-un tribunal este o dovadă irefutabilă că puterea își are limitele sale. Aceste limite, în cel mai bun caz, sunt un sistem judiciar independent. În cel mai rău - moartea naturală sau mai puțin naturală, după circumstanțe. Istoria, mai recentă și mai veche, abundă în exemple. În acest sens, arestul fostului președinte american e și simbolică - nu putem să nu ne gândim la președintele rus, Vladimir Putin, și la cum ar fi apariția lui în fața judecătorilor.

De la fostul președinte american Trump ar fi păcat să nu trecem și pe la fostul președinte moldovean, Igor Dodon, având un context atât de prielnic. Dacă v-au scăpat știrile de ieri, să știți că Igor Dodon a venit cu explicații despre declarația sa misterioasă, făcută săptămâna trecută la întâlnirea cu alegătorii din Gagauzia: „Ai noștri sunt deja aproape”. Președinții de țară, actuali sau foști, trebuie să poarte răspundere pentru acțiunile și vorbele lor chiar și după încheierea mandatului. Să avem, deci, grijă de asta.