Biografia războiului meu | Istoria ucrainenilor din Krasnohorivka. Casa în care n-au mai apucat să trăiască și viața în subsoluri (VIDEO)

Biografia războiului meu | Istoria ucrainenilor din Krasnohorivka. Casa în care n-au mai apucat să trăiască și viața în subsoluri (VIDEO)

De la începutul invaziei rusești, zeci și sute de ucraineni și-au abandonat casa și masa. Unii au reușit să ajungă în regiunile de Est ale Ucrainei, unde situația este relativ mai liniștită, alții au trecut hotarul, evadând din calea atrocităților. Sorți pierdute pe drumurile pribegiei, destine segmentate în „până la” și „după”, biografii, în care războiul a bifat un întreg capitol.

AGORA, în colaborare cu jurnaliștii de la I-VIN.INFO din orașul Vinnitsia și organizația neguvernamentală „Media Center” lansează astăzi primul reportaj din seria de relatări despre refugiații ucraineni, parte a unui proiect, intitulat „Biografia războiului meu”, unde arătăm istoriile oamenilor care au devenit victime ale crimelor comise de militarii ruși și de conducerea statului agresor. Tot ce veți vedea și auzi din relatările eroilor acestui proiect se înscrie într-o campanie de informare pentru restabilirea dreptății în raport cu victimele acestui război.

Stela Vdovii

În aprilie 2022, două familii s-au evacuat din orașul Krasnohorivka, situat pe chiar la linia frontului, în apropiere de orașul ocupat Donețk. Au locuit mai întâi la Lviv, iar în decembrie s-au mutat în Mohiliv-Podilskii, în regiunea Vinnitsia.

„Toți prietenii noștri au început să plece, iar militarii ne-au preîntâmpinat că urmează o perioadă „fierbinte”. Ne-au spus să plecăm cât mai departe și să evacuăm copiii din această zonă. Apoi au început să cadă proiectile. Într-o zi, când copiii erau la școală, tocmai a început bombardamentul”, povestește Natalia Pastușenko, care, împreună cu cei șapte copii ai săi a decis să părăsească Krasnohorivka, atunci când situația a devenit foarte periculoasă. Femeia își amintește că, la un moment dat, proiectilele rusești au început să lovească obiecte civile. Nu există nicio școală sau spital care să nu fi fost distruse în oraș.

Desigur, astfel de atacuri nu puteau să nu facă victime în rândul populației civile din Krasnohorivka. Nataliia Pastușenko ne-a povestit despre grozăviile prin care au trecut prietenii ei.

Prietenă mea, împreună cu soțul ei, au venit, pe strada Gagarin să hrănească câinele. Când au început bombardamentele, au decis să rămână acolo și să plece dimineața spre casă. Dimineață, casa era deja distrusă, iar vecinii mei au fost uciși. Oamenii au demontat cărămidă cu cărămidă ca să-i scoată de sub dărâmături. Bărbatul a fost găsit mort în zori, iar femeia a murit în drum spre spital.

Autor: Natalia Pastușenko, refugiată

Publicitate

Voluntarii le-au oferit o casă Nataliei și soțului ei, asta pentru că nu aveau casa lor - ambii fiind crescuți la orfelinat. Totuși, familia nu a reușit să locuiască în ea prea mult timp.

”Aveam o casă drăguță, era suficient spațiu pentru toată lumea, fiecare avea camera lui, o baie, aveam de toate acolo. Și mai târziu, când au început bombardamentele, ne-am ascuns în beci. Era un beci bun - l-am amenajat noi. Soțul și fiul cel mai mare au pus o canapea, o masă, scaune, ca să putem încălzi apa acolo, să punem un ceainic, să gătim paste la aburi pentru copii, dar și pentru noi”. Dar totul era înfricoșător. Când stai în beci, iar rachetele zboară, de parcă ar cădea undeva în apropiere… Ne era frică să nu cadă chiar peste noi. Nu de alta, dar ne-am fi transformat într-un mormânt comun de familie. A fost foarte înfricoșător. Soțul meu mi-a spus atunci că a doua zi, prietenii noștri voluntari vor scoate oamenii din localitate. Îmi făceam griji - cum să plec fără bani, fără nimic. Am luat ceva de mâncare doar și am plecat”, își amintește Natalia.

În timpul evacuării, Natalia a făcut cunoștință cu Nadia - fratele ei a organizat cazarea refugiaților la Lviv, în Biserica „Kovceh”. Mai târziu, ambele familii s-au mutat în regiunea Vinnitsia și s-au stabilit într-o locație nouă, deoarece, până în prezent, nu au posibilitatea să se întoarcă acasă, la Krasnohorivka, unde nu încetează bombardamentele. Viața în Krasnohorivka a devenit din ce în ce mai periculoasă, oamenii au fost martori ai unor evenimente teribile, iar o astfel de experiență a fost deosebit de grea anume pentru copii.


Aud șuieratul acesta, când zboară obuzele… De mai multe ori am nimerit sub tir. Odată mergeam cu bicicleta de la magazin, când un proiectil mi-a zburat de asupra capului, însă a căzut pe câmp. Și a explodat. Copiilor le era frică. Erau zile când ne trezeam la cinci sau patru dimineața și mergeam să ne ascundem în beci. Sigur, le era frică. Dacă pe undeva era vreo explozie, ne aruncam la podea, astfel încât dacă rămășițe de rachetă ar nimeri înăuntru, să ne întindem pe podea, ca să nu ne rănească prea tare schijele care ar putea să zboare prin cameră.

Autor: Natalia Pastușenko, refugiată

Acest mod de viață - militar, în Krasnohorivka, e din 2014, când a început războiul hibrid al Rusiei pentru teritoriile ucrainene. De atunci, oamenii au fost martorii multor evenimente tragice.

„Pe vremea aceea, în 2014, la fel, ne-am ascuns prin beciuri. Timp de vreun an am trăit în subsolul clădirii unde locuiam atunci. Așa am trăit un an întreg. Treptat am amenajat beciul - când obuzele Grad nu zburau prea aproape. Pe atunci, era la fel de confortabil ca o cameră la „varianta albă”. Aveam o masă acolo, o sobă și un televizor - așa trăiam. Când era liniște, ieșeam, cu fiul mai mare fuga la magazin. Ne era frică - case fără ferestre, fără uși, nimic absolut. Peste tot erau împrăștiate cioburi de sticlă - mai apoi oamenii au ieșit de prin subsoluri și au curățat totul. Au avut de suferit și Clubul de Iarnă, și Biserica, acolo a fost un incendiu, a ars și brutăria noastră. De parcă a fost un vis - nu realitate!”, povestește Natalia Pastușenko.

Ea își mai amintește că, înainte de război, Krasnohorivka era un oraș frumos și confortabil, însă acum este în ruine.

Era curat și îngrijit, orașul era dezvoltat, era multă lume, aveam și piscină. De fapt, era un oraș frumos, iar acum a ajuns să fie distrus. Am avut multe brutării, mai era și o fabrică de cărămidă. Toți munceau, erau suficiente locuri de muncă. Acum au stricat totul - nu este de lucru.

Autor: Natalia Pastușenko, refugiată

O altă familie, care locuiește în această casă, are o istorie similară. De asemenea, ei s-au mutat din Krasnohorivka și au locuit câtva timp în Biserica din Lviv. Oleg Holinișcenko și Nadia Priadko educă patru copii, dar foarte curând vor mai avea unul. Capul familiei lucrează în serviciul public. Când a început invazia, el nu era acasă.

”La momentul invaziei, urmam o pregătire avansată la Academia Serviciului Executiv Criminal din Hmelnițki. Am sunat-o pe Nadia și i-am spus să plece, pentru că acolo era foarte „fierbinte”, după ce au început evenimentele de la Kiev – Irpin, Bucha. M-am gândit că suntem foarte aproape, practic, la linia zero. Era luna mai, când au început deja a bombarda sectoarele private și a casele oamenilor. Până atunci, nu loveau în case - rachetele cădeau undeva în câmp. Apoi au început a bombarda casele, străzile învecinate. Atacurile veneau din Donețk, povestește Oleg Holinișcenko.

După spusele bărbatului, cu puțin timp înainte de invazie, obiectivele distruse de ruși în timpul „operațiunii antiteroriste” în Krasnohorivka au fost restaurate. Au fost multe atacuri asupra spitalului, atât în 2015, cât și în 2016 (în timpul războiului). Apoi s-au făcut reconstrucții, a fost înlocuit acoperișul, au fost schimbate ferestrele, s-a reparat secția de terapie. Distrugerile erau foarte mari.

Eu personal am fost rănit în 2015 de schija unei mine, care a explodat în apropiere. Plecasem la serviciu, care era cam la 25 de kilometri de linia de contact. Bombardamentele erau chiar lângă instituția noastră, așa încât au fost deteriorate ferestrele sediului. Țin minte că stăteam exact lângă clădire, când am auzit că zboară ceva de-asupra capului. Alături era un tânăr, un elev. L-am împins spre ușă, am intrat și eu, apoi am simțit că ceva zburând în spate.

Autor: Oleg Holinișcenko, refugiat

Soția lui Oleg, Nadia Priadko, era însărcinată la momentul filmării. Tatăl ei a fost pastor al unei bisericii. Încă din 2014 el a muncit mult ca să unească oamenii în jurul lui și îi ajută pe locuitorii din Krasnohorivka să supraviețuiască. Crescând patru copii, Nadia lucra de acasă - făcea suveniruri, astfel, mai avea un venit suplimentar. Acum, la locul nou, ea își continuă afacerea împreună cu copiii săi.

Ambele familii locuiesc acum în Mohiliv-Podilskii, copiii merg la școala din localitate, fac sport. Au și un prieten patruped - un câine. Totuși, războiul și-a lăsat urma în sufletele fiecăruia dintre ei.

Acum mă simt mai în siguranță. Totuși, când intru în școală și aud, de exemplu, cum cineva lovește cu putere ușa, mă opresc fără să-mi dau seama, iar oamenii se uită la mine și nu înțeleg de ce caut să mă ascund. Parcă instinctiv, când aud gălăgie, mă aplec speriată de orice zgomot.

Autor: Nadia Priadko, refugiată

Prin aceste relatări, jurnaliștii au ținut să semnaleze crimele rusești în Ucraina. Prin urmare, tot ce aflați din relatările eroilor acestui proiect se înscrie într-o campanie de informare pentru restabilirea dreptății în raport cu victimele acestui război.

Avocata Janna Hrușko comentează mărturiile refugiaților

Potrivit avocatei din Ucraina, Janna Hrușco, care a fost rugată să comenteze din punct de vedere legal mărturiile refugiaților, în legislația ucraineană, există articolul 438 din Codul penal al Ucrainei, care reglementează răspunderea pentru încălcarea legilor și obiceiurilor de război.

În acest caz, conform acestui articol, acțiunile pot fi calificate drept infracțiuni împotriva umanității și împotriva proprietății.

Conform normelor de drept internațional, aceste crime pot fi calificate conform Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale. „Singura întrebare este că astăzi Curtea Penală Internațională înregistrează, adună declarații și probe relevante cu privire la comiterea unor astfel de crime. Acestea includ: uciderea populației civile, torturarea atât a civililor, cât și a personalului militar care apără direct teritoriul statului. Acestea sunt crime comise împotriva umanității”, spune avocata.

În cazul nostru, nu putem califica aceste crime în conformitate cu Statutul de la Roma și să-i aducem pe autorii acestora în fața justiției, pentru că Ucraina nu a ratificat încă Statutul de la Roma și, prin urmare, atragerea la răspundere penală a făptuitorilor va fi ghidată exclusiv de Codul Penal al Ucrainei, cel puțin până în momentul ratificării. Prin urmare, acțiunile vor fi calificate conform articolului 438 din Codul penal al Ucrainei.

Autor: Janna Hrișco, avocată

În ceea ce privește infracțiunile împotriva proprietății, putem distinge: deteriorarea și distrugerea proprietății private, a proprietății comune, poate fi vorba despre jaf, întrucât este posibil să avem și case sau obiecte imobiliare care nu au fost distruse, dar în incinta cărora se găsesc valori sau bunuri. Se cunosc și cazuri, în care casele au fost prădate sau jefuite.

„Orice cetățean al statului nostru poate depune o cerere corespunzătoare, anexând dovezi, fotografii sau videoclipuri ale crimelor comise pentru a confirma astfel de crime și să le depună la Curtea Penală Internațională. Problema distrugerii obiectelor de infrastructură civilă, indiferent dacă este vorba despre sfera educației sau sfera sănătății, ține de faptul că acestea sunt obiective de proprietate comunală sau proprietate de stat”, precizează avocata.

În acest caz, solicitantul pentru infracțiunile săvârșite va fi statul însuși sau autoritatea executivă centrală relevantă, căreia îi este subordonat acest obiect. Acestea sunt infracțiuni împotriva proprietății și distrugerea proprietății de stat a Ucrainei.

Pentru acest caz, Rada Supremă a Ucrainei a adoptat o declarație care, în conformitate cu o serie de decizii care reglementează problema rezistenței armate, va fi trimisă Curții Penale Internaționale pentru calificarea infracțiunilor, cum ar fi distrugerea proprietății publice și nu private, iar fotografiile și videoclipurile corespunzătoare vor fi atașate pentru a confirma astfel de fapte.

Autor: Janna Hrișco, avocată

„În baza documentelor, putem vorbi despre eventuala răspundere juridică ulterioară a făptuitorilor, nu doar a celor care au săvârșit și au urmat direct ordinele Guvernului, ci și conducerea de vârf a statului care comite astăzi astfel de atacuri”, a mai precizat avocata Janna Hrușco.

Acest video a fost produs cu sprijinul financiar al Uniunii Europene și al Fondului Mării Negre pentru Cooperare Regională. Responsabilitatea exclusivă pentru conținutul acestuia aparține organizației non-guvernamentale din Vinnitsia „Media-Center” și nu reflectă neapărat punctul de vedere al Uniunii Europene și al Fondului Mării Negre pentru Cooperare Regională.

Cele mai populare

Agora

AGORA își propune să devină cea mai credibilă instituție media din Republica Moldova prin calitatea și diversitatea conținutului, să fie prima alegere a cititorilor pentru știrile și analizele online.

REȚELE SOCIALE

  • Facebook
  • Instagram
  • Youtube
  • Twitter
  • Telegram
  • RSS Feed

APLICAȚIE

  • App Store
  • Google Play
© 2023 Interact Media SRL
  • Mastercard
  • Visa
  • PayPal