Totul s-a produs la ora 01:23, când în urma unui test de siguranță, derulat de o echipă de ingineri, fără a respecta standardele minime de protecție, a avut loc explozia reactorului nr. 4. Potrivit specialiștilor, principala cauză a fost reducerea nivelului de tensiune aproape de zero și încercarea de a reporni reactorul, ceea ce a declanșat un proces de fuziune imposibil de oprit.

Inițial, incendiul a fost tratat ca ceva obișnuit, intervenind câteva echipaje de pompieri ale stației locale. În ciuda faptului că nivelul de radiație depășea de mii de ori norma admisibilă, decizia de evacuarea a locuitorilor orășelului Pripeat a fost dispusă abia 36 de ore mai târziu. Ulterior, după 1 mai, s-a trecut la evacuarea tuturor locuitorilor de pe o rază de 30 km.

Citește și: Despre Cernobîl | Mărturiile Zinaidei Gurscaia, fosta redactoră a ziarului din Pripeat (VIDEO)

Doar presiunea internațională asupra URSS a forțat autoritățile sovietice să înceapă a oferi, treptat, date cu privire la situația din zonă.

Prima relatare în presa sovietică despre accidentul de la Cernobîl a apărut în seara zilei de 28 aprilie, când la programul „Vremea” de la radioteleviziunea de stat a fost făcut un scurt anunț de 14 secunde, în care s-au expus pe scurt principalele detalii.

Totodată, în aceeași zi, a fost făcut un anunț oficial de autoritățile locale din Pripeat, care au anunțat necesitatea evacuării forțate a tuturor locuitorilor.

Află mai multe: Redactora de atunci a ziarului din Pripiat, despre Cernobîl: Primul ordin a fost să nu relatăm nimic nicăieri

În presa scrisă, primele rânduri despre accidentul de la Cernobîl au apărut în ziua următoare. Anunțul era însă amplasat în ultimele pagini ale ziarului, de obicei alături de știri nerelevante, cum ar fi cele din sport. Anunțul oficial transmitea exact aceleași informații ca și scurta intervenție în buletinul de știri „Vremea”.

Un mesaj ceva mai mare apare în „Izvestia” la 30 aprilie, când se menționează și despre unele persoane rănite și care au avut nevoie de spitalizare.

Rapoartele filialei ucrainene a KGB-ului transmiteau că, încă din primele zile, după ce în Suedia au fost depistate niveluri anormale de radiație, jurnaliștii străini și diplomații acreditați în URSS încercau să afle cât mai multe detalii. Cei mai activi pe acest domeniu au fost angajații misiunilor diplomatice ai SUA, Franța și Canada. Spre exemplu, potrivit unei investigații BBC, Ambasada Canadei de la Moscova încerca să afle care este situația reală și riscurile la care erau supuși cetățenii canadieni care studiau la Kiev. Un indiciu, în opinia diplomaților, era „creșterea traficului de autobuze, fapt ce poate indica mobilizarea mijloacelor de transport pentru evacuarea populației”.

La Moscova, informația despre accidentul de la Cernobîl ajunsese în aceeași zi pe masa membrilor Biroului Politic al PCUS. Ulterior, la 28 aprilie a avut loc o ședință pe marginea acestui accident, după ce evacuarea celor 45.000 de locuitori din oraș fusese încheiată.

Totodată, în cadrul aceleași ședințe, se raporta că în dimineața zilei de 28 aprilie, nivelul de radiație depășea 1.000 roentgeni pe oră în vecinătatea reactorului și 230 miliroentgeni în Pripeat.

Un alt raport emis de KGB, indica faptul că nivelul de radiații era de cca. 20 – 2.000 micro-roentgeni pe oră. Astfel, la Kiev, unde la 1 mai urma să se desfășoare marea paradă, se înregistrau în acea zi între 550 – 1.200 micro-rentgeni pe oră, față de nivelul normal de 0,0004 mR/h, conform recomandările internaționale.

Un val de informații despre situația post-accident de la Cernobîl, care rămânea în continuare să fie gravă, va apărea în presa sovietică abia după data de 1 mai.

La 2 mai 1986, ziarul unional „Pravda” relata nu doar despre accident și vizita unei comisii de la nivelul Guvernului central, ci și despre măsurile luate pentru a asigura scăderea nivelului de radiații. Totodată, se menționa că fermele colective și de stat, alături de alte instituții din zonă își desfășurau activitatea în regim normal și că „situația este sub control”. Mai mult, au fost arătate și primele imagini cu situația de la Cernobîl la televiziunea sovietică, care insista că daunele produse nu sunt foarte mari.

Notele KGB din aceeași perioadă contrazic aceste relatări, mai ales luând în calcul că la 36 de ore după accident a fost inițiată evacuarea locuitorilor din Pripeat și alte localități învecinate, ceea ce a și condus la sistarea activității tuturor instituțiilor. Mai mult, chiar și nivelul radiațiilor continua să crească (document/mențiune).

Ulterior, având în vedere că centrala de la Cernobîl era subordonată direct Ministerului Energiei al URSS, toate conferințele de presă privind situația din zonă se țineau la Moscova. În acest context, având în vedere gravitatea situației, se menționează în ziarul „Ucraina Sovietică” din 7 mai, că a avut loc vizita șefului Agenției Internaționale a Energiei Atomice (AIEA), Hans Blix, care a avut loc inclusiv la solicitarea lui Gorbaciov.

Pe de altă parte, într-o încercare de a minimiza gravitatea situației, în același articol se menționează și despre „progresul turbulent al științei și tehnologiei aduce nu numai beneficii pentru omenire”, „că nu am fost primii care au suferit un accident la o centrală nucleară, cazuri similare au fost înregistrate și în alte țări” și „ineditul din jurul accidentului de la Cernobîl înfundă spațiul informațional”, iar „istoria vine dintr-un singur centru - Statele Unite”.

Ulterior, la 9 mai apare și o transcriere parțială a unui interviu radio cu ministrul sănătății al URSS, Anatolii Romanenko, care îndemna cetățenii să reducă expunerea pe termen lung afară, întrucât praful radioactiv era încă prezent și pericolul de contaminare era unul real.

În același timp, ministrul asigura că nivelurile de radiație sunt în continuă scădere și că deja erau în limitele normelor recomandate de instituțiile naționale și internaționale, nereprezentând un pericol pentru sănătatea populației.

În același spirit, interviuri cu președintele Comitetului de Stat al URSS pentru Hidrometeorologie, Iuri Izrael, care recunoaște că „mica parte a particulelor radioactive mici, împreună cu fluxurile de aer, s-a răspândit pe distanțe mari, au fost susținute, au lovit teritoriul Poloniei, României și o serie de țări scandinave. A existat o ușoară creștere a fondului de radiații”.

Abia la 14 mai 1986, secretarul general al PCUS, Mihail Gorbaciov, s-a adresat națiunii cu un discurs pe tema situației de la centrala atomică Cernobîl. Liderul URSS afirma de această dată că „suntem primii care ne confruntăm cu o asemenea forță, cum este energia nucleară, scăpată de sub control” și că aproape 300 de persoane care au fost supuse radiațiilor au fost spitalizate.

Totodată, Gorbaciov afirma că „ne confruntăm cu o grămadă de minciuni”, făcând referire inclusiv la relatările făcute de presa occidentală, care în primele zile se bazase doar pe surse neoficiale, urmare a secretomaniei din jurul accidentului.

Astfel, apariția accidentului de la Cernobîl în presa sovietică a fost însoțită de o greutate considerabilă și de o reticență evidentă din partea guvernului sovietic de a face publice informațiile referitoare la dezastru. Această atitudine de secretomanie a pus în pericol viețile a mii de oameni, în special ale celor care au participat la operațiunile de salvare și curățare de la centrala nucleară. Cu toate acestea, această atitudine de secretomanie era consistentă cu politica guvernului sovietic din acea perioadă, care a fost caracterizată prin suprimarea informațiilor și cenzură.

Cu ajutorul politicii de reformare a lui Mihail Gorbaciov, care a promovat deschiderea și transparența guvernamentală, s-a reușit finalmente să se facă publice informațiile referitoare la accidentul de la Cernobîl și la amploarea impactului acestuia. Această schimbare de atitudine a guvernului sovietic, la presiunile comunității internaționale, a condus la o mai bună gestionare a crizei și la o reducere a efectelor sale negative asupra populației și a mediului înconjurător.

Accidentul de la Cernobîl a reprezentat un moment de cotitură în istoria Uniunii Sovietice, care a evidențiat importanța transparenței guvernamentale și a schimbărilor necesare în politicile și practicile sale dar și greutatea cu care schimbările anunțate de noile elite au fost acceptate, având în vedere rezistența sistemului, bazat pe principii contrare.