Zinaida Gurscaia, jurnalistă și publicistă din Ucraina, s-a mutat în Moldova după accidentul de la Centrala Nucleară de la Cernobîl. Până la acele evenimente tragice, Zinaida Gurscaia a activat ca redactoră a ziarului din Pripeat. La a doua ediție AGORA Lectures, Zinaida Gurscaia ne-a povestit despre prima zi de după accident și ce a urmat în viețile locuitorilor zonei.

Spre mare regret, nu toți înțelegeau amploarea tragediei. În primul rând, așa s-a întâmplat că în oraș nu existau mijloace de protecție. Pe hârtie - ele erau, dar în realitate s-a adeverit că ele nu sunt, de aceea practic toți oamenii care lucrau la stație în acel moment și cei care alergau prin oraș, cum am făcut eu, cu gura deschisă, toți au fost supuși unui nivel foarte înalt de iradiație. 

Pe lângă asta, nouă ni s-a spus să nu vorbim în niciun caz, să nu speriem lumea. În ziua următoare, în oraș a fost organizat un iarmaroc. Noi și așa nu duceam lipsă de nimic, în magazine găseai orice de ce aveai nevoie, deoarece orașul avea statut special, iarmarocul, însă, a fost un adevărat corn al abundenței - găseai pește roșu, salamuri zvântate, caviar, orice ți-ai fi dorit, și lumea… În loc să fie anunțat că s-a întâmplat o tragedie, o nenorocire, rămâneți în case și nu ieșiți nicăieri până la noi ordine, oamenii mergeau la iarmaroc și cumpărau produse, pe care se așternea praf radioactiv, și mâncau. Copiii își spălau mâinile în apa cu care se spălau străzile. Autospecialele circulau prin oraș și spălau asfaltul, iar pe apa care curgea, copiii dădeau drumul la corăbioare de hârtie, ca apoi să fie internați în clinica radiologică cu arsuri ale mâinilor și picioarelor. A fost o tragedie, oamenii, însă nu înțelegeau. Dușmanul era invizibil. Radiația nu se vede. Și nu toți înțelegeau asta. Când le spuneam că nu trebuie de ieșit afară și să nu lase copiii să iasă, unii îmi răspundeau „Mulțumesc”, alții, însă, îmi spuneau: „Încetează să ne sperii, noi suntem deja obișnuiți…” De exemplu, dacă la centrală, în timpul iernii, avea loc o emanare, dimineața zăpada era galbenă... Nu ne dădeam seama cât e de tragic și cât e de strașnic ceea ce s-a întâmplat.

Discuțiile au început abia în a doua parte a zilei (avaria s-a întâmplat noaptea), lumea a început să-și dea telefoane, să se întrebe în șoaptă, ce totuși s-a întâmplat. Pe mine mă sunau mulți să mă întrebe ce s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat. Nu aveam niciun răspuns pentru „de ce?”. Noi toți credeam că e o diversiune. Deși, versiunea oficială era că e un accident - pentru a testa un bloc, cineva a deconectat sistemul de protecție și din această cauză, atunci când s-a produs explozia, niciun sistem de protecție nu a funcționat și toate elementele radioactive, după explozie, au fost eliberate în aer și așa cum vântul era destul de puternic, totul a fost îndreptat spre oraș. În afara de asta, copiii au fost duși la repetiție pentru demonstrațiile de 1 mai, ei au primit o doză în plus de iradiere, ceea ce, mai târziu, a avut urmări pentru sănătatea lor, peste luni, peste ani… 

Citește și: Despre Cernobîl | Mărturiile Zinaidei Gurscaia, fosta redactoră a ziarului din Pripeat (VIDEO)

Primul ordin [primit „de sus”, în calitate de jurnalistă] a fost să nu relatăm nimic nicăieri. Să nu vorbim nimic nicăieri. Chiar și peste o zi și jumătate, când a devenit clar, când s-a aflat că e o catastrofă, chiar și atunci nimeni nu vorbea, doar la radio s-a anunțat că vor fi date autobuze pe la casele oamenilor, ieșiți, luați doar lucrurile cele mai necesare, orașul va fi evacuat pentru trei zile. Și oamenii au plecat pentru „trei zile”... până azi.

Cred că peste o lună, nu mai devreme. Toate ziarele scriau că în acest timp se desfășoară curățarea orașului și că peste două săptămâni vom putea reveni. Apoi, se vorbea de trei săptămâni. Despre asta se vorbea mult și cu emfază la radio, în ziare, iată-iată vă veți întoarce și toți continuau să creadă. Dar în mine a început să încolțească sâmburele îndoielii, că ne vom putea întoarce vreodată. Când am venit să lucrăm în zonă și am văzut ce se întâmplă, am înțeles că nu vom reveni, dar nu se putea să vorbești despre asta. Și deja vara, în iulie, a fost anunțat oficial că cei care s-au evacuat trebuie să-și caute de lucru temporar și, respectiv, locuințe temporare. Apoi, s-a strecurat și o informație neoficială, că acolo unde vom găsi de lucru, ni se vor da apartamente și acolo vom trăi, deoarece nu vom mai putea reveni. Dar nu era o informație oficială, era ceva ce se transmitea din gură în gură. Iar la sfârșitul lui august au început să fie distribuite mandate pentru locuințe…

Citește și: PORȚIA de istorie | Între „Glasnost” și „Perestroika”: Cum a aflat lumea despre accidentul de la Cernobîl (FOTO/VIDEO)

Primii au decedat cei șapte pompieri care au stins focul din reactor. Noi am văzut fotografiile pe care le-au adus soțiile lor din spitalul din Moscova, unde erau internați. Erau ținuți după draperii din plastic și nimeni nu avea acces la ei. Erau într-o stare teribilă. Arși complet. Noi transmiteam din mână în mână aceste fotografii. Apoi ei au murit și au fost îngropați la cimitirul Mitinskoe din Moscova. Unde iarăși nimeni nu avea acces, cu excepția celor cu viză de reședință în Pripeat. Pentru ei a fost delimitat un loc separat în cimitir. Au fost îngropați în sicrie închise, din zinc. Nimeni nu se putea apropia de ele. Apoi au început să moare colaboratorii Poliției Rutiere, care au încercuit orașul în noaptea accidentului, pentru a nu permite nimănui accesul. Noi doar înțelegeam că nu puteau muri oameni de 25-30 de ani pur și simplu.