PORȚIA de istorie | Febra care a devastat România și afectat Basarabia în anii Primului Război Mondial
Pentru istoria spațiului românesc, anii 1916 – 1922 poartă o amprentă negativă și dramatică, în care doar victoria din Primul Război Mondial și Marea Unire de la 1918 mai reprezintă o pată de culoare în acest peisaj al unui trecut alb-negru. Motivul principal al acestei situații este legat de prezența și impactul devastator al epidemiilor de tifos exantematic, gripa spaniolă și malaria, care au fost prezente la rândul lor și în Basarabia, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial.
2 mai 2023, 19:29 ・ Cristian Bolotnicov
Dintre toate însă, boala care a produs cele mai teribile consecințe în acești ani a fost epidemia de tifos exantematic din perioada anilor 1916 – 1922. Impactul acesteia a fost atât de grav, încât unii politicieni români recunoșteau că a provocat chiar mai multe morți decât însăși marele război. Apărută inițial în Serbia, tifosul exantematic s-a răspândit rapid, în lipsa unui sistem de sănătate eficient, pe întreg Frontul de Est, în special în România și Imperiul Rus. Doar în această parte a lumii, boala a provocat între 2,5 și 3 milioane de morți.
Afiș despre pericolul febrei tifoide din Rusia Sovietică
Wikipedia
Ce este tifosul exantematic
Mai cunoscut și sub denumirea de febra tifoidă, tifosul exantematic este o boală infecțioasă cauzată de bacteria numită Salmonella typhi. Printre simptomele acestei boli se numără o febră persistentă, dureri de cap, abdominale și o erupție cutanată caracteristică pe suprafața pielii.
Transmis de păduchele de corp, tifosul exantematic s-a răspândit rapid în special grație lipsei de igienă, atât pe front cât și în spatele acestuia, care la rândul său a cauzat și apariția unui focar de păduchi.
Istoricii și cercetătorii francezi, în special Didier Raoul și Philippe Brouqui în lucrarea „Tifosul în primul Război Mondial” consemnează că boala a căpătat o răspândire largă pe Frontul de Est începând cu anul 1914, când a apărut în Serbia, acolo unde în urma bombardării orașelor și satelor, a fost distrusă și infrastructura medicală, fapt ce a afectat iremediabil și starea sănătății populației. Combinată cu malnutriția, supraaglomerarea și lipsa de igienă, tifosul s-a transmis în rândul refugiaților și a soldaților, care l-au răspândit mai departe în lagărele de război.
Dezinfectarea prin fierbere a uniformelor militare pe Frontul de Vest
US Library of Congress
Motivul pentru care boala a avut o prezență mai impunătoare pe Frontul de Est, în special în rândul militarilor ruși și români, spre deosebire de soldații Puterilor Centrale, a stat în diferența la nivel de eficiență a sistemelor sanitare dintre cele două armate. Astfel, în timp ce germanii și austro-ungarii au luat măsuri rapide, printre care s-a numărat și despăducherea soldaților, or chiar au reușit să prevină infecția, în rândul trupelor din estul Europei, sistemele sanitare nu reușeau să față situației catastrofale.
A ucis mai mulți decât războiul
Tifosul exantematic a fost adevăratul nostru vrăjmaș: cu el ne-am războit mai mult decât cu nemții - el ne-a răpus trei sferturi din cei 800.000 de oameni pe care i-am jertfit pentru realizarea unității noastre naționale. Crudă și inutilă jertfă care va rămâne de pomină și, să sperăm, de pildă generațiunilor viitoare.
Autor: Constantin Argetoianu – „Pentru cei de mâine”
Serbia - militari răpuși de tifosul exantematic
Wikipedia
Pe teritoriul Vechiului Regat, primele cazuri de tifos exantematic au fost depistate în Dobrogea, în toamna lui 1916, iar situația s-a agravat considerabil în cursul retragerii în Moldova, când trupele, alături de refugiați, părăseau Muntenia în trenuri sau alte mijloace de transport aglomerate.
Oamenii erau epuizați, prost hrăniți, lipsiți de îmbrăcămintea necesară pentru iarna din zonă. Lipsa personalului medical suficient și calificat, alături de incapacitatea de a izola bolnavii, de rând cu spaima și igiena precară, i-au transformat într-o țintă a bolilor de tot felul.
În nici câteva săptămâni, Moldova întreagă ajunge în ghearele epidemiei de tifos exantematic, provocate de o invazie de păduchi. Situația era atât de gravă, încât nici autoritățile nu mai puteau controla situația, martorii vremii notând că „se îmbolnăveau oamenii și mureau ca muștele”.
Regina Maria vizitând un salon de spital cu bolnavi de tifos - cca. 1917
Casa Regală a României
Scriind aceste rânduri îmi dau însă seama că nu pot evoca de ajuns starea noastră de spirit din acele luni. Povestirea retrospectivă a faptelor nu redă zbuciumul sufletelor noastre, sentimentele de care eram stăpâniți in lupta cu moartea care ne pândea de pretutindeni. Nu te puteai întâlni cu un om fără să-ți povestească vreun episod al epidemiei, nu puteai merge într-o casă fără sa afli de îmbolnăvirea sau de moartea vreunui cunoscut, nu puteai să ieși pe stradă fără să întâlnești un convoi funebru. Războiul părea uitat, epidemia era totul. Iarna suspendase ostilitățile, dar tifosul exantematic ne asvârlise într'o noua luptă mai nimicitoare decât cea dintâi și totuși moralul nostru al tuturor era surprinzător, țineam piept adversității cu o neașteptată tărie sufletească.
Autor: I. Gh. Duca – „Amintiri politice”
Portretul unui pacient suspect de tifos care a refuzat tratamentul care includea și tunderea la zero.
US Library of Congress
În consecință, doar în Regatul României, au murit în cursul anilor 1916 - 1918, nu mai puțin de 300.000 de oameni, conform datelor lui Constantin Kirițescu, sau mai mult decât în 10 mari bătălii. În jur de 350 de medici și 1.000 de sanitari s-au numărat printre cei morți.
Situația s-a ameliorat în anul următor, grație măsurilor energice ale autorităților sanitare, care sub patronajul Reginei Maria și sub conducerea doctorului Ion Cantacuzino, au emis directive importante. Astfel, spre exemplu a fost instituită trierea, izolarea populației bolnave dar și despăducherea, inclusiv pe front. În același timp, au fost implicați și studenții de la medicină, ca infermieri sau doctori, alături de călugării din mănăstiri, care formând echipe fixe și mobile au acordat asistență bolnavilor.
Situația din Basarabia
Harta Basarabiei după geograful Alexis Nour.
Wikipedia
Situația în care se află pacienții se prezintă cam așa: întreaga familie trăiește într-o singură cameră, din moment ce restul nu sunt încălzite, dorm mai ales pe sobe, sănătoși lângă bolnavi, folosesc covoare, huse, paltoane și perne și altele asemenea în loc de așternut; ei nu aerisesc încăperea și le pasă puțin de curățenia ei și nu prea au grijă de ei înșiși, prin urmare, pe lângă murdărie, puteți găsi tot felul de paraziți peste tot. Membrii familiei au grijă de bolnavi, dar uneori întreaga familie se îmbolnăvește sau doar copiii sunt cruțați și apoi rudele sau vecinii vin în ajutor, însă aceștia nu încetează să-și viziteze locuințele proprii. În caz de deces al pacientului, acesta este îngropat în conformitate cu toate ceremoniile obișnuite, însoțit de rude și prieteni.
Autor: Medicul sanitar Soroca N. Avenarus; Vracebnaja hronika Bessarabskoj Gubernii, 1912
De altfel, intrarea României în război a condus la creșterea lungimii și ariei frontului de sud-est, fapt ce a antrenat în luptă mai multe unități militare ale Imperiului Rus, în care erau prezenți inclusiv basarabeni. În condițiile tranzitului și incartiruirii trupelor, precum și a mobilizării populației la o serie de lucrări militare, iar începând cu 1917, datorită stării de anarhie din provincie, epidemia de tifos și-a făcut simțită prezența și în Basarabia, după cum nota Petru Cazacu.
Apogeul epidemiei se consideră anii 1918 – 1919, care coincide cu revenirea militarilor și foștilor prizonieri, mulți din lagărele unde existau focare de tifos și care acum reveneau la casele lor. Cum mulți dintre aceștia nu erau nici monitorizați, iar autoritățile locale nu conștientizau gravitatea problemei și nici nu aveau capacitatea de a-i izola, febra tifoidă a ajuns în scurt timp o problemă serioasă în Basarabia.
Generalul român Nicolae Vicol, responsabil de situația din domeniul sanitar, raporta că în mai 1918 erau 4.000 de cazuri de tifos, iar în februarie 1919 erau atestate 13.000 de cazuri. Potrivit istoricului Octavian Țîcu, cea mai afectată zonă era sudul Basarabiei, principalele focare fiind orașele Cetatea Albă (aflat pe primul loc), Tighina și Hotin. Totalul, la nivelul anului 1918, a ajuns la 24 988 de bolnavi, din care 3 334 au decedat. Printre cele mai cunoscute personalități secerate de boala crâncenă a fost poetul Alexei Mateevici, molipsit pe Frontul de Est. În anul respectiv epidemia a fost documentată în 1 843 de sate, dintr-un total de 2.286 câte se aflau în Basarabia
„…bolnavii stau toți pe la casele lor culcați prin case sau pe prispe, așteptând vindecarea sau moartea. Nicăieri nu se vede personalul medical, nimeni nu cunoaște: Declarare, Izolare, Dezinfecție”.
Autor: fragment dintr-un raport de inspecție din 1918 a unor sate de lângă Chișinău.
Către anul 1919, în Basarabia erau deja înregistrate 50.915 cazuri, cel mai afectat județ fiind Tighina. În ciuda eforturilor depuse de personalul medical militar și a unor succese parțiale, situația era în continuare puțin satisfăcătoare.
Statisticile din 1919 relevă că tifosul deținea o pondere de 60,36% din îmbolnăviri, dintr-un număr total de 56.042 de cazuri.
Inclusiv aici autoritățile române au acționat direct și pe alocuri chiar agresiv, izolând bolnavii și aplicând măsuri de dezinfectare, în ciuda opoziției, uneori ferme a locuitorilor. În iunie 1918 a fost legiferată existența echipelor de dezinfecție, iar mai târziu a fost creată inclusiv așa-zisa „poliție sanitară”, care asigura respectarea standardelor de igienă în rândurile trupelor.
De altfel, în 1920, la Paris, doctorul Ioan Cantacuzino afirma că epidemia a fost eradicată în România, cu excepția unor mici focare din Basarabia, unde de altfel tifos reprezenta 85% din cazurile de îmbolnăvire. Urmare a măsurilor constante, autoritățile române au reușit să reducă prezența bolii la un minim de cazuri, în următoarea perioadă.
Doctorul Ioan Cantacuzino
Arhivele Naționale ale României
În aceste condiții, epidemia de tifos dar și de alte boli din Basarabia, a dat un impuls necesar autorităților române din zonă care au realizat o reformă a sistemului sanitar. Astfel, au fost create noi inspectorate, iar medicii care profesau încă din perioada țaristă, au fost luați la evidența noilor autorități.
Toate aceste măsuri au consolidat sistemul sanitar al Basarabiei și au condus la o mai bună gestionarea a situației epidemiologice din țară, de rând cu relevarea stării dezastruoase din punct de vedere economic și social a regiunii. Doar la Chișinău și în alte capitale județene, situația a fost catalogată ca fiind mai bună, în special grație păstrării infrastructurii sanitare din perioada țaristă.