Dintre toate însă, boala care a produs cele mai teribile consecințe în acești ani a fost epidemia de tifos exantematic din perioada anilor 1916 – 1922. Impactul acesteia a fost atât de grav, încât unii politicieni români recunoșteau că a provocat chiar mai multe morți decât însăși marele război. Apărută inițial în Serbia, tifosul exantematic s-a răspândit rapid, în lipsa unui sistem de sănătate eficient, pe întreg Frontul de Est, în special în România și Imperiul Rus. Doar în această parte a lumii, boala a provocat între 2,5 și 3 milioane de morți.

Mai cunoscut și sub denumirea de febra tifoidă, tifosul exantematic este o boală infecțioasă cauzată de bacteria numită Salmonella typhi. Printre simptomele acestei boli se numără o febră persistentă, dureri  de cap, abdominale și o erupție cutanată caracteristică pe suprafața pielii.

Transmis de păduchele de corp, tifosul exantematic s-a răspândit rapid în special grație lipsei de igienă, atât pe front cât și în spatele acestuia, care la rândul său a cauzat și apariția unui focar de păduchi.

Istoricii și cercetătorii francezi, în special Didier Raoul și Philippe Brouqui în lucrarea „Tifosul în primul Război Mondial” consemnează că boala a căpătat o răspândire largă pe Frontul de Est începând cu anul 1914, când a apărut în Serbia, acolo unde în urma bombardării orașelor și satelor, a fost distrusă și infrastructura medicală, fapt ce a afectat iremediabil și starea sănătății populației. Combinată cu malnutriția, supraaglomerarea și lipsa de igienă, tifosul s-a transmis în rândul refugiaților și a soldaților, care l-au răspândit mai departe în lagărele de război.

Motivul pentru care boala a avut o prezență mai impunătoare pe Frontul de Est, în special în rândul militarilor ruși și români, spre deosebire de soldații Puterilor Centrale, a stat în diferența la nivel de eficiență a sistemelor sanitare dintre cele două armate. Astfel, în timp ce germanii și austro-ungarii au luat măsuri rapide, printre care s-a numărat și despăducherea soldaților, or chiar au reușit să prevină infecția, în rândul trupelor din estul Europei, sistemele sanitare nu reușeau să față situației catastrofale.

Pe teritoriul Vechiului Regat, primele cazuri de tifos exantematic au fost depistate în Dobrogea, în toamna lui 1916, iar situația s-a agravat considerabil în cursul retragerii în Moldova, când trupele, alături de refugiați, părăseau Muntenia în trenuri sau alte mijloace de transport aglomerate.

Oamenii erau epuizați, prost hrăniți, lipsiți de îmbrăcămintea necesară pentru iarna din zonă. Lipsa personalului medical suficient și calificat, alături de incapacitatea de a izola bolnavii, de rând cu spaima și igiena precară, i-au transformat într-o țintă a bolilor de tot felul.

În nici câteva săptămâni, Moldova întreagă ajunge în ghearele epidemiei de tifos exantematic, provocate de o invazie de păduchi. Situația era atât de gravă, încât nici autoritățile nu mai puteau controla situația, martorii vremii notând că „se îmbolnăveau oamenii și mureau ca muștele”.

În consecință, doar în Regatul României, au murit în cursul anilor 1916 - 1918, nu mai puțin de 300.000 de oameni, conform datelor lui Constantin Kirițescu, sau mai mult decât în 10 mari bătălii. În jur de 350 de medici și 1.000 de sanitari s-au numărat printre cei morți.

Situația s-a ameliorat în anul următor, grație măsurilor energice ale autorităților sanitare, care sub patronajul Reginei Maria și sub conducerea doctorului Ion Cantacuzino, au emis directive importante. Astfel, spre exemplu a fost instituită trierea, izolarea populației bolnave dar și despăducherea, inclusiv pe front. În același timp, au fost implicați și studenții de la medicină, ca infermieri sau doctori, alături de călugării din mănăstiri, care formând echipe fixe și mobile au acordat asistență bolnavilor.

De altfel, intrarea României în război a condus la creșterea lungimii și ariei frontului de sud-est, fapt ce a antrenat în luptă mai multe unități militare ale Imperiului Rus, în care erau prezenți inclusiv basarabeni. În condițiile tranzitului și incartiruirii trupelor, precum și a mobilizării populației la o serie de lucrări militare, iar începând cu 1917, datorită stării de anarhie din provincie, epidemia de tifos și-a făcut simțită prezența și în Basarabia, după cum nota Petru Cazacu.

Apogeul epidemiei se consideră anii 1918 – 1919, care coincide cu revenirea militarilor și foștilor prizonieri, mulți din lagărele unde existau focare de tifos și care acum reveneau la casele lor. Cum mulți dintre aceștia nu erau nici monitorizați, iar autoritățile locale nu conștientizau gravitatea problemei și nici nu aveau capacitatea de a-i izola, febra tifoidă a ajuns în scurt timp o problemă serioasă în Basarabia.

Generalul român Nicolae Vicol, responsabil de situația din domeniul sanitar, raporta că în mai 1918 erau 4.000 de cazuri de tifos, iar în februarie 1919 erau atestate 13.000 de cazuri. Potrivit istoricului Octavian Țîcu, cea mai afectată zonă era sudul Basarabiei, principalele focare fiind orașele Cetatea Albă (aflat pe primul loc), Tighina și Hotin. Totalul, la nivelul anului 1918, a ajuns la 24 988 de bolnavi, din care 3 334 au decedat. Printre cele mai cunoscute personalități secerate de boala crâncenă a fost poetul Alexei Mateevici, molipsit pe Frontul de Est. În anul respectiv epidemia a fost documentată în 1 843 de sate, dintr-un total de 2.286 câte se aflau în Basarabia

Către anul 1919, în Basarabia erau deja înregistrate 50.915 cazuri, cel mai afectat județ fiind Tighina. În ciuda eforturilor depuse de personalul medical militar și a unor succese parțiale, situația era în continuare puțin satisfăcătoare.

Statisticile din 1919 relevă că tifosul deținea o pondere de 60,36% din îmbolnăviri, dintr-un număr total de 56.042 de cazuri.

Inclusiv aici autoritățile române au acționat direct și pe alocuri chiar agresiv, izolând bolnavii și aplicând măsuri de dezinfectare, în ciuda opoziției, uneori ferme a locuitorilor. În iunie 1918 a fost legiferată existența echipelor de dezinfecție, iar mai târziu a fost creată inclusiv așa-zisa „poliție sanitară”, care asigura respectarea standardelor de igienă în rândurile trupelor.

De altfel, în 1920, la Paris, doctorul Ioan Cantacuzino afirma că epidemia a fost eradicată în România, cu excepția unor mici focare din Basarabia, unde de altfel tifos reprezenta 85% din cazurile de îmbolnăvire. Urmare a măsurilor constante, autoritățile române au reușit să reducă prezența bolii la un minim de cazuri, în următoarea perioadă.

În aceste condiții, epidemia de tifos dar și de alte boli din Basarabia, a dat un impuls necesar autorităților române din zonă care au realizat o reformă a sistemului sanitar. Astfel, au fost create noi inspectorate, iar medicii care profesau încă din perioada țaristă, au fost luați la evidența noilor autorități.

Toate aceste măsuri au consolidat sistemul sanitar al Basarabiei și au condus la o mai bună gestionarea a situației epidemiologice din țară, de rând cu relevarea stării dezastruoase din punct de vedere economic și social a regiunii. Doar la Chișinău și în alte capitale județene, situația a fost catalogată ca fiind mai bună, în special grație păstrării infrastructurii sanitare din perioada țaristă.