Familia Tatianei își trăia viața cu grijile și bucuriile sale. Femeia își petrecea soțul în curse pe mare, iar ea purta de grija a două fiice. Mama sa, Svetlana, trecea prin tragedia în care și-a pierdut soțul. S-a angajat la un nou loc de muncă și toți împreună aveau în față un nou început și o speranță la mai bine. Lucrurile însă, au luat o altă întorsătură la 24 februarie.

„M-am trezit ca de obicei la 6 dimineața ca să duc copilul la grădiniță. Mă sună nașa de botez a copilului și zice să strângem lucrurile. Zvonurile circulau deja că rușii pot ataca, dar noi nu credeam că așa ceva poate fi”, își amintește Tatiana Kursieieva.

Mama sa, Svetlana Dzhuhan a decis să meargă la muncă în acea zi, în pofida exploziilor din oraș. Femeia își amintește panica din oraș.

„M-am pornit la serviciu, iar pe drum m-a sunat Tatiana plâng. I-am zis să se liniștească. Când am ajuns la serviciu, la stația PECO, m-am îngrozit. Oamenii în panică își alimentau mașinile. Și aici la mine ajunge. M-am gândit ce fac eu acolo? Trebuie și eu să fac ceva”, spune Svetlana.

Femeile și-au strâns lucrurile de primă necesitate. Au luat cei doi copii și au mers în la vila din suburbia orașului Herson. Familia nici nu bănuia că aveau să petreacă acolo o lună. În timp, s-au terminat produsele alimentare. Iar sătucul a fost înconjurat de militari ruși.

„Pe drum, în întâmpinare, veneau militari cu tehnică pe care scria Z. Unele mașini pe drum ardeau. Noi am cumpărat produse pentru câteva zile. Credeam că 1-2 zile și totul se va termina. Am luat câte ceva și am plecat. La casa de vară - nici magazin, nimic nu era. Casele nu sunt gândite pentru iarnă. În încăpere nu era mai cald decât afară. Dimineața ne trezim, în casă - 4C. Am încălzit soba - temperatura s-a ridicat la 6C”, spune Tatiana.

„Noi am supraviețuit datorită oamenilor buni. Mâncarea s-a terminat, lemne nu aveam. Am încercat să merg în satul vecin ca să cumpăr câte ceva, dar acolo totul era închis, împușcau. Apoi a doua zi a sunat paznicul și ne spune: Satul e înconjurat de tancuri, nu aprindeți luminile, nu vă gândiți să ieșiți pentru că ei împușcă mașinile imediat. Și într-adevăr a fost împușcată o femeie. Noi am văzut această mașină atacată”, își amintește Svetlana.

Femeile au reușit să facă rost de contactele voluntarilor, care trecând de cordonul militar le-au adus de mâncare.

„I-am sunat și ei ne-au adus 11 pâini. Copiii se bucurau de această pâine ca niciodată. La fel, dacă copiii ieșeau pe 5 minute afară, imediat ce auzeau sunete, bubuituri, fugeau în interior. Și în casă era liniște ca militarii să nu știe că sunt oameni. Este regula a doi pereți. Trebuie să te ascunzi. Iar la noi, în fiecare cameră este câte o fereastră. Unica cameră unde nu-s ferestre, acolo este balon de gaz. Dacă știam din timp că e alarmă - atunci fugeam în subsol și așteptam acolo până se termina. Dar dacă începeau sunete, acopeream copiii cu o plapumă în ungher și stăteam așa până era liniște”, spune Tatiana.

Mai mult, din cauză că în regiune au fost deconectate sursele media de informare, femeile s-au pomenit rupte lume, fără să știe ce se întâmplă în afara sătucului unde s-au refugiat.

Salvarea au fost tot voluntarii. Aceștia au venit în una dintre zile și au spus că deja calea este liberă.

Copilul mai mare se temea. Erau așa zile, noi trăind la vilă nu puteam cu nimeni să luăm legătura. Nu știam ce-i în lumea. Au deconectat toate posturile tv ucrainene și au lăsat doar rusești. Noi nu le priveam din principiu. Noi am locuit acolo aproape o lună. Am intrat pe 24 februarie și am ieșit pe 20 martie.

„Ne-au zis că deja permit să ieșim. Doar că trebuie să legăm cârpe albe la mașini. Nu puteam să ne decidem, ne temeam. Tatiana a insistat să scrie o plăcuță „Copii”. Eu m-am gândit de ce e nevoie acest lucru? Și cred că aceasta ne-a salvat pentru că mai nu ne-au împușcat. Nu am observat posturile de control. Ei au strigat „Stați!”. Eu am frânat, am ieșit din mașină, dar ei deja erau cu automatele spre noi. Le-am zis că nu i-am văzut, apoi ei au văzut că sunt copii și ne-au lăsat să trecem. Pe alții i-ar fi putut împușca. Ca să ieșim din regiunea Herson a trebuit să revenim în oraș și de acolo să căutăm cine să ne conducă”, spune Svetlana.

La întoarcere, femeile au găsit Hersonul schimbat. Case distruse, clădiri incendiate. Familia a încercat să se evacueze, dar a reușit abia din a treia încercare.

„Voiam să venim anume în Moldova pentru că este cel mai apropiat, iar mai departe urma să ne decidem încotro. Aveam gândul că chiar dacă o să ne cazeze în sala sportivă, mai bine decât la vilă unde poate să cadă ceva și să se întâmple o nenorocire. Acum în Chișinău închiriem un apartament. Ne-am acomodat. Copiii merg la un centru pentru copiii din Ucraina. Nu regret că am venit aici pentru că lucrurile care se întâmplă acolo, nu aș vrea ca copiii să trăiască în așa condiții”, spune Tatiana.

„Dacă va fi unde să mă întorc, cred că o să intru în casă și o să încep să plâng. Dacă sincer, nu fac planuri mari de viitor pentru că tot anul așteptăm și credem că încă o lună și ne întoarcem. Cineva a mers mai departe s-au s-a întors. Noi însă, trăim în regim de așteptare”, a spus Svetlana.

În prezent, familia Tatianei trăiește în incertitudine. Locul de trai, sursele de venit și încadrarea copiilor în sistemul educațional este temporar. Mai mult, familia a pierdut bunurile adunate de o viață, iar locuințele din Herson au rămas în nădejdea lacătului de la ușă. Femeile spun că vor reveni acasă când se încheie războiul, dar vor rămâne cu frica teritoriilor minate și cu amintirile lucrurilor groaznice la care au fost martore.

Acest video a fost produs cu sprijinul financiar al Uniunii Europene și al Fondului Mării Negre pentru Cooperare Regională. Responsabilitatea exclusivă pentru conținutul acestuia aparține redacției AGORA și nu reflectă neapărat punctul de vedere al Uniunii Europene și al Fondului Mării Negre pentru Cooperare Regională.