„Am așa o senzație că mi-a fost furat trecutul. Nu am nici fotografii din trecut. În 2014 mi-au luat apartamentul din Donețk, în 2022 - am rămas fără sensul vieții. Iată se spune că atunci când un om moare, viața continuă. Rămân vecinii, rudele, munca, orașul, tot. Iar la mine se primește invers. Eu am rămas, iar tot ce am avut nu-i. N-am trecut, n-am locuință, n-am afacerea cu care trăiam, nici prieteni, rudele sunt împrăștiate în toată lumea - în Franța, Cehia, Polonia. Ceea cu ce am trăit, spre ce am aspirat, pe ce m-am sprijinit - nu mai am”, spune Olena Nimanikhina, locuitoare a regiunii Donețk, Ucraina.

În 2014, altierul gestionat de Elena își desfășura activitatea la câțiva km de orașul Donețk. Femeia locuia cu familia sa în oraș. În iulie, când au început acțiunile militare din regiune, Elena a fost nevoită să migreze.

„Era un mare haos. Noi locuim în regiunea căii ferate, iar până la aeroport sunt 2,5 km. La 7 iulie au început să bombardeze aeroportul și toate aceste explozii se auzeau și se vedeau din locuințele noastre. Și am decis să ieșim din oraș. Până în 2014, la începutul războiului, eu am locuind în Donețk, iar în 2014, la 17 iulie, noi ne-am mutat cu traiul în regiunea Donețk. Rudele ne-au dat o căsuță și noi locuiam alături de atelier. Nu îmi era atât de strașnic pentru mine cum îmi era strașnic pentru copii. Atunci fiica mea avea 15 ani, iar fiul avea 22 de ani”, spune Elena.

Mulți dintre colaboratori au plecat mai departe în Ucraina, alții - în Europa, spune femeia. La fel, s-au destrămat legăturile comerciale, s-a destrămat procesul de producere în sine. Totuși, cu ajutorul donatorilor internaționali, cu ajutorul autorităților antreprenoarea a restabilit procesul. Lucrurile au fost modernizate și echipa a ajuns să creeze lucruri care se vindeau pe tot teritoriul Ucrainei. Însă, în februarie 2022, s-a declanșat un nou război.

„Înainte ca totul să înceapă în februarie 2022, în atelier au venit militarii. Noi i-am întrebat: „Trebuie să ne temem? Curând va începe?”. Ei au dat asigurări că nu. Au spus că dacă va începe războiul, aceasta se va întâmpla nu în Donețk așa cum în regiune sunt întăriri militare. Aceasta a fost în ajun de 24 februarie. Ne-au dat asigurări că dușmanul nu va ajunge în regiune.

În dimineața zilei de 24 februarie am fost sunată de o prietenă din Mariupol. M-a întrebat ce se întâmplă la noi pentru că la ei sunt bombardamente. Ne-au sunat rude din Kiev. Și acolo bombardau. Eram în starea când te trezești dimineața și nu înțelegi ce se întâmplă. Am încercat să sun fiica în acest stres. Am avut un moment în care m-am simțit vinovată. Fiica planifica să meargă cu prietenii peste hotare pe câteva săptămâni în perioada când lucrurile se tensionau. Dar noi ne-am considerat trecute prin toate. Credeam că avem experiența anului 2014. Panica era legată de faptul că din Kiev nu era posibil de ieșit. Era un adevărat haos. Gara feroviară era plină de lume”, spune Elena.

Femeia povestește îngrozită despre prietenii fiicei sale. Aceștia au mers în Bucea ca să-și ajute părinții să se evacueze. Însă., mașina în care se aflau a fost atacată. Tinerii și-au pierdut viața.

„Cred că omul se obișnuiește la orice. Noi am auzit explozii în toți acești ani. Da, după 24 februarie acțiunile militare au devenit mai intensive, exploziile se auzeau mai frecvent. Dar noi ne-am deprins deja cu acest lucru. Noi cunoșteam această atmosferă și nu era o panică deosebită. 

Cât despre procesul de producție, la 24 februarie noi încă am ieșit la muncă. Iar din 25 februarie am încetat activitatea. Angajații s-au evacuat. Unii au plecat în Europa, sunt persoane plecate și în Canada, alții - au migrat în alte regiuni ale Ucrainei. Pur și simplu am închis atelierul și am plecat. Am luat tehnica și am dus-o în suburbia Kievului.

Planificam să restabilim procesul de producție. Dar aici nu e vorba doar de tehnică, ci mai ales e vorba de oameni. Posibil că am fi găsit consumatori în Ucraina. Dar simt că nu mai am puteri să încep iar. Ceva s-a frânt. Nu mai pot să revin la ce făceam pentru că am depus multă energie, efort și suflet în munca noastră”, afirmă antreprenoarea.

Femeia spune că panica a început când la 1-2 martie a pierdut legătura cu prietenii din Mariupol. Nu știa ce se întâmplă, nu putea lua legătura cu ei. Iar la 10-12 martie a reușit să ia legătura cu fotograful care activa la atelier.

„El ne-a răspuns să fugim cât mai repede ca să nu ajungem în situația în care ei s-au pomenit. Și iată aceste cuvinte n-au panicat și mai mult. Am strâns lucrurile și am plecat în Hmelnițki. Asta a fost la 12-15 martie. Am pierdut legătura cu mulți dintre cunoscuții noștri. Apoi, după o perioadă cât ne-am aflat în Hmelnițki, am reușit să luăm legătura cu ei. În perioada aceea, toți ieșeau prin teritoriul Ucrainei, prin Berdeanțk, din Mariupol. Cum mulți dintre ei nu putem lua legătura nici acum. Admit că nu sunt în viață.

Ne-am aflat acolo circa două săptămâni. Credeam că suntem departe de front și totul va fi liniștit. Dar am greșit. Rușii au început să atace sistemul energetic și auzeam explozii și în localitatea în care ne-am refugiat. Sora ne-a rugat să o urmăm în Franța, sau să migrăm spre Odessa unde are locuință”, povestește Elena.

În cele din urmă, au decis să meargă în Odesa unde au stat o perioadă. Apoi au pornit spre Franța.

„ În R. Moldova ne-am oprit așa, în drum, pentru un răgaz. Și așa s-a întâmplat că mai bine de un an ne aflăm aici. Sunt aici cu mama și soțul din 10 aprilie, anul trecut”, menționează Elena.

„Casa în care am locuit în ultimii opt ani acum e în grija vecinilor. Recent, în curte au căzut muniții. Exploziile au spart geamurile, dar vecinii au avut grijă să acopere ferestrele. Ei au grijă și ne trimit fotografii. Dar îmi este dureros să le privesc. E straniu când oamenii regretă după apartamente, case. Eu am sădit mulți trandafiri și nu i-am văzut cum înfloresc nici anul trecut, nici în acest an. Și mereu mă gândesc ce grădină frumoasă aveam”, adaugă femeia.

Elena spune că își dorește să revină în Donețk, chiar dacă uneori se simte descurajată că și-a pierdut scopul vieții și activitatea care îi era dragă și chiar dacă nu-i mai are alături pe cei dragi, prieteni și rude. Femeia speră că regiunea va fi eliberată de sub ocupația rusească și că în Donețk vor înceta pentru totdeauna exploziile care au răsunat ani în șir. 

Acest video a fost produs cu sprijinul financiar al Uniunii Europene și al Fondului Mării Negre pentru Cooperare Regională. Responsabilitatea exclusivă pentru conținutul acestuia aparține organizației non-guvernamentale din Vinnitsia „Media-Center” și nu reflectă neapărat punctul de vedere al Uniunii Europene și al Fondului Mării Negre pentru Cooperare Regională.