„Suntem originari din Herson, trăiam în acest oraș și îl iubeam. Împreună cu soțul avem doi copii. Fiul cu soția și nepotul care are 7 ani locuiau cu noi. Iar fiica cu soțul și nepoata locuiau aparte. Eu sunt pensionară. La pensie am ieșit după ani de muncă la Serviciul Fiscal. Până atunci, am lucrat 14 ani în Primăria orașului Herson. Curam serviciul de transport, domeniul locativ, serviciile companiilor de construcții. Iubeam și cunoșteam orașul. Înțelegeam cum este construit. În acest oraș era toată viața mea și viața părinților mei”, descrie în câteva cuvinte viața sa până la război Antonina Ahmedova din orașul Herson, Ucraina.

Femeia spune că înainte de declanșarea acțiunilor militare în Ucraina se zvonea despre intenția rușilor de a ataca. Doar că nimeni nu credea că acest lucru e posibil.

„Noi chiar râdeam - că doar nu o să între tancurile în țară. Dar au intrat și tancuri și bombardamente au fost. Îmi parte că nu doar noi, dar nimeni nu putea intui acest lucru”, spune femeia.

Antonina își amintește de dimineața zilei de 24 februarie. Femeia s-a trezit să gătească micul dejun pentru familia sa. La un moment dat a sunat o vecină care anunța de începutul războiului și că aeroportul din marginea orașului arde în urma bombardamentelor.

„Eram pierduți. Alergam unul spre altul. Eu m-am concentrat la nepot. El m-a întrebat ce se întâmplă. I-am zis să nu-și facă griji că e departe, că curând se vor clarifica.

Când au început exploziile și au spus despre regula a doi porți, am început să înotăm în coridor. Alergam în subsol. Noi nu înțelegeam ce-i de făcut mai departe. Am aflat că oamenii au început să iasă. Puteai să ieși o singură zi. Apoi orașul a fost înconjurat și era drum doar spre Nicolaev. Noi am rămas.

Apoi, era drum spre Zaporojie. Dar era periculos. Ieșeau și nu toți ajungeau. O colegă cu care am lucrat avea copil de 5 ani. Ei au încercat să iasă. Băiatul a decedat. Femeia l-a dus la spital, dar nu l-a putut salva. Noi eram 5 persoane. Fiul are mașină, dar noi ne temeam să mergem și nu știam încotro”, spune îngrozită de cele trăite, Antonina.

Femeia își amintește de panica din magazin. Oamenii goleau tot ce găseau pe rafturi. Erau rânduri și la bancomate, iar sumele eliberate erau limitate.

„Sectorul nostru este dotat cu plite electrice. Eu mă trezeam mai dimineață ca să pregătesc de mâncare pentru familie. Mă gândeam să fie mâncare în caz că se deconectează lumina.

Militarii au organizat puncte de control. Mergeam cu mașinile și în interior erau copii. Toate erau controlate. Ei aveau automate și se înfuriau când oamenii erau agitați. Dar era clar - el cu automat, iar eu eram cu copil.

La școală au organizat buncăr. Acolo erau foarte mulți oameni. Iar coronavirusul încă nu dispăruse. Totul era improvizat, neadaptat pentru așa situații. Noi am încetat să mergem acolo. Apoi coboram în subsol, iar mai apoi am început să dormim în coridor. Au început bombardamentele. Nu erau frecvente, dar mai cu seamă pe timp de noapte. Părea că se întâmplă aproape. Casa tremura”, pune femeia.

Antonia își amintește cum după 9 luni de război, în orașul Herson, plin de militari ruși, au venit Forțele arate ucrainene: „A fost atât de neașteptat. Pentru noi a fost o minune. Noi deja eram câteva săptămâni fără lumină, fără căldură și apă. Fiul a făcut copilului un cort ca să-i fie cald. Era noiembrie și era răcoare deja. Vecina mi-a zis că în Herson au venit militarii ucrainei. Legătură nu era și oamenii nu puteau crede. Ne temeam că e o provocare. Au început să circule mașini cu sirene și flagel ucrainean și noi tot nu credeam”, spune femeia.

Totuși, bombardamentele nu au încetat. Rușii s-au retras cu munițiile pe malul opus al râului Dnipro. De acolo era atacat orașul Hrson. Prima a plecat din oraș fiica cu familia sa. Prin Crimeea, apoi Georgia, într-un final ea a ajuns la Chișinău. Iar după, și Antonina cu fiul, nora și nepotul au pornit spre Odesa.

„La noi fiica e aici, la Chișinău. Ea cu familia închiriază un apartament, iar noi locuim la niște rude îndepărtate. Acum fiul s-a întors în Herson. Nora cu fiul sunt în Odesa. Desigur că-mi fac griji. Ne sunăm periodic. Am rugat ca în fiecare seară, dacă nu are dispoziție, să-mi trimită măcar o inimioară și îmi e destul.

Noi vrem să ne întoarcem acasă pentru că acolo sunt toate lucrurile noastre. Vreau să zic că atunci când trăiești în normalitate nu te gândești ce prețioasă e pacea. Mama care a trecut prin război și mereu la sărbători spunea toasturi de genul „să nu fie război”. Uneori îmi era incomod pentru ea. Dar acum aceasta e dorința mea cea mare. Cu cine n-aș vorbi toți spun „Cer senin”, să fie pace. Aceasta este cel mai scump lucru. Sub cer senin poți fi fericit”, a punctat femeia.

Noi am întrebat-o pe doamna Antonina despre planuri de viitor. Chiar și aici gândurile ei sunt la conaționali, la poporul ucrainean. Cum își vor reface viețile cei care vor reveni? Totul este distrus, spune femeia. Iar ceea pentru ce se roagă cel mai mult este pacea în toată lumea.

Acest video a fost produs cu sprijinul financiar al Uniunii Europene și al Fondului Mării Negre pentru Cooperare Regională. Responsabilitatea exclusivă pentru conținutul acestuia aparține organizației non-guvernamentale din Vinnitsia „Media-Center” și nu reflectă neapărat punctul de vedere al Uniunii Europene și al Fondului Mării Negre pentru Cooperare Regională.