Primul meu material jurnalistic a fost un reportaj despre lupul Vova de la grădina zoologică din Chișinău. Era vara lui 2000, iar eu abia terminasem anul doi la Facultatea de Jurnalism și îmi începusem timid practica de vară la „Jurnal de Chișinău”.

La 19 ani, viitorul e ori ceva foarte apropiat, în care încap doar cele câteva preocupări banale ale unui om abia intrat în viață, ori ceva foarte îndepărtat și atât de improbabil, încât nu te prea gândești la el, așa cum nu te gândești prea des la Sistemul Solar. 

Lupul Vova a creat atunci, fără să cunoască, un precedent. Eu, mai puțin chiar decât un lup bătrân, îmi dădeam seama atunci ce îmi pregătește viața. Și așa se face, cum e cu tot făcutul, că azi, la mai mult de 20 de ani de la acea vară, fiind la fel de liberă în ceea ce scriu și cum scriu, revin la lupul Vova pentru a deschide un text. Textul despre câinele nostru, Hesy, care își trăiește ultimele sale zile.

Bunica, o femeie evlavioasă, de câte ori vreun pui murea, iar noi, copiii, săpam gropi minuscule printre rândurile de trandafiri, pentru a-i îngropa omenește, înveliți în frunze de pătlagină, ne spunea că forfota noastră e inutilă. Animalele nu ajung în Rai, pentru că nu sunt botezate și, în general, ce idee! Un animal e făcut ca să slujească omului. Mort, el nu mai e de niciun folos.

Cu toate acestea, puiul Zdrulea, golaș și fragil, pe care îl țineam la soare ca să-și încălzească sângele rece, care îi colora pielea de pe picioare într-un violet bolnăvicios, a fost îngropat cu cruce făcută din două crenguțe de vișin. Poate nu-i loc pentru Zdrulea în Rai, dar nici să-l aruncăm în groapa veceului nu ni se părea creștinește. Mă rog, atât cât pricepeam noi la 7 ani în dogmele religioase.

Hesy e femelă de rasă Husky siberian. Am adoptat-o, acum doi ani, de la Necropolă. Prima dată, am văzut-o într-o fotografie a voluntarilor pe Facebook. Era slabă și sălbătăcită. Din imagine, la noi se uita un câine chinuit, cu ochi în care se putea prinde umbra unui trecut zguduitor, despre care așa și nu am aflat multe lucruri. Cea care acum se numește Hesy, iar atunci Dumnezeu știe cum, avea o privire absentă, amăruie și, în același timp, plină de așteptare. Însă, printre nuanțele încâlcite ale albastrului dramatic al ochilor ei, deslușeai, cu o claritate neașteptată, dragostea de libertate și un soi de demnitate, atât de caracteristice acestei rase. 

Peste două săptămâni Hesy era a noastră. Am adus-o acasă ca de la maternitate - prinsă cu zgărdă și lesă noi, cumpărate pe măsură, și cu două boluri mari în pungă, din inox zăngănitor.

Un câine într-o familie iubitoare e ca un copil. Botezat sau nebotezat. El se bucură de aceleași drepturi, de aceeași afecțiune, de aceeași grijă de care are parte un pui de om. E un principiu cu care am șocat pe unii dintre oamenii mari deja. 

Un câine, când moare, îl ții de labă. Nu pentru că ți-a fost de folos, ci pentru că îl iubești. Pentru că în fiecare zi a vieții voastre în doi - chiar și în clipele când erai gata să-l lași în mijlocul străzii de nervi, de oboseală, pentru că trage, pentru că nu ascultă, pentru că ți-ai luat o responsabilitate în plus și nu mai ești sigură că o mai poți duce - el e acolo pentru a-ți aminti că viața nu e despre utilitate. Viața e despre iubire. E despre a țese pânza atașamentului, cu care să te învelești în zilele cu frig și arșiță, nopțile și după-amiezile vitrege. Viața e pentru a împărtăși din ceea ce ai cu cei pe care-i iubești. Iar noi, oamenii, putem iubi și animalele. 

Nu sunt sigură de Raiul câinilor, dacă există sau nu. De cimitirul animalelor sunt, însă, sigură. Nu-l avem. Pentru animalele moarte avem râpa, groapa veceului din fundul grădinii, pâraile, marginile de drumuri și tomberoanele, de parcă nu putem depăși ceea ce-am auzit de mici - ce idee să îngropi omenește puii sau pisicii morți! 

După o viață, în care de la ei s-a cerut să ne fie de folos, dacă nu-i putem mânca, la moartea lor îi aruncăm, ca pe o minge spartă sau un bec ars. Ce facem, însă, atunci când noi, noi personal, am depășit interdicția de a iubi omenește un animal?

Hesy e mai slăbită pe zi ce trece. Respirația ei devine un pic mai grea în fiecare dimineață. Cu toate acestea, de două ori pe zi ea găsește putere, de acolo de unde izvorăște setea ei de libertate, și face un cerc prin casă, ca să-și găsească cel mai bun loc. Locul ei.