Trebuie să recunosc că nu-mi place să mă sacrific. Și apoi, cred că am tot dreptul moral să n-o fac și chiar să cer să fiu lăsată în pace. 

Cu atât mai mult, nu-mi place să fiu sacrificată. 

Or, generația mea, a celor care în presa străină sunt numiți millennials, milenialii de URSS, concretizez eu, a fost din start sacrificată. Ne venise rândul după părinții noștri. Până la ei, ne-au fost sacrificați buneii. Sacrificarea lor o simțim și azi în ADN-ul nostru - război, foamete, deportări, teroare. Moarte. Pe ei nu i-a întrebat nimeni ce vor. Nici pe părinții noștri. Așa erau timpurile. Pe noi, chiar dacă nu ne-ar întreba, oricum putem vorbi. Și e mare păcat să n-o facem.

Când am mers la școală, am învățat alfabetul chirilic. M-am antrenat doi ani de zile să desenez frumos pe dungile din caiet „g”-ul chirilic, iar în anul în care mi-a reușit performanța, să aflu că strădania mea a fost zadarnică. Anulare. Învățăm alt alfabet. 

Viața noastră a fost o „anulare” continuă. Crizele, și adaptarea la ele, e ceea ce ne-ar descrie cel mai bine parcursul. Să ne ținem deasupra apei, indiferent de prognoza meteo, asta a trebuit să învățăm pentru a supraviețui fizic și, mai ales, psihic.

Și am supraviețuit, în pofida luptelor zilnice cu sistemul unui stat care nu te vrea om. De aceea, tot ce vreau acum e să nu fiu chemată la nimic de guvernare. Să nu facă apel la vocea mea, la susținerea mea, la datoria mea civică, la patriotismul meu. Nu pentru că nu le-aș avea. Vreau să cred că în cei 30 de ani, de când am trăit prima „anulare” și a trebuit să mă adaptez la un nou fel de a gândi și mânui pixul, am reușit să învăț să fiu autonomă în judecată și acțiuni. Să fac ceea ce trebuie să fac, când trebuie și vreau să fac, fără a fi mânată de partid. 

Cum mă simt azi? Străină în mijlocul a ceea ce, de fapt, constituie bula mea. Mi-e străin romantismul acestei întruniri, excesul de optimism nefondat, zelul cu care se face imagine unui partid. În plus, această tentativă de a scoate un sequel al Marii Adunări Naționale e contestabilă. E de parcă ai încerca să aprinzi, după 30 de ani de căsnicie, pasiunea primilor ani de iubire cu petale de trandafiri, lumânări și lenjerie din dantelă, când trebuie doar să accepți că e o altă etapă, o altă viață, o altfel de iubire, pentru care e nevoie de alte metode.

Altceva ce nu înțeleg este de ce, dacă ne dorim atât de mult să facem parte din „familia europeană”, am așteptat să ne cheme autoritățile la miting? De ce nu am ieșit spontan, fără fanfara convențională și tăiere de panglică, să spunem lumii întregi că suntem europeni și ne vedem viitorul în Uniunea Europeană? Pentru că nu ne-am învățat încă să facem ceva de capul nostru și așteptăm în continuare să ne fie organizate matinee?

În același șir de întrebări retorice mai sunt și altele. De exemplu, de ce ne este atât de greu să ieșim în stradă pentru a protesta, pentru a cere, pentru a ne arăta dezacordul cu deciziile și acțiunile autorităților, indiferent de culoare lor, dar suntem atât de entuziasmați de o întrunire - concert, la care ne cheamă autoritățile?

În marea de exaltare de azi, vocile sceptice se aud mai puțin. Am ales să nu vedem că suntem iar sacrificați. Mai elegant, mai civilizat. Esența însă e aceeași - ni se dă circ, pentru a ascunde lipsa de pâine. 

Concertul s-a terminat. Ce urmează?

Dezghiocăm evenimente și fenomene, punem întrebări, unele incomode, altele dureroase, chestionăm tradițiile și nu credem pe cuvânt. Gândirea critică este pâinea noastră. Ajută-ne să o aducem pe mesele cât mai multor oameni! Investește în AGORA, ca să avem combustibil pentru cuptorul ideilor ce vor schimba spre bine țara în care trăim. Devino membru https://agora.md/membership.