Cum s-a petrecut acest lucru și în ce măsură situația din domeniu s-a redresat, dar și care este situația la ziua de astăzi, aflăm de la directorul Institutului de Protecție a Plantelor, profesorul și cercetătorul, Leonid Voloșciuc, membru al mișcării ecologiste din perioada anilor 1980 și mai apoi unul dintre fondatorii Partidului Verde Ecologist.

Potrivit academicianului, omenirea și-a dorit mereu să identifice mijloace prin care să crească randamentul unor culturi, iar utilizarea îngrășămintelor organice, de origine naturală, a fost ceva normal de-a lungul istoriei. Astfel, în această calitate au fost folosite elemente precum cenușa, resturi animale de sau alte tipuri. Când acest tip de fertilizanți a încetat să mai producă rezultatele dorite și să împlinească necesitățile societății, odată cu evoluțiile tehnico-științifice, s-a recurs la industria chimică.

Pe teritoriul R. Moldova, utilizarea primelor îngrășăminte sintetice sau chimice poate fi datată din perioada interbelică, susține cercetătorul. Cu toate acestea, o adevărată „revoluție” în utilizarea acestuia pare să fi avut loc după cel de-al doilea război mondial, când începând cu 1946, autoritățile sovietice au dat startul unor ample programe de dezvoltare a industriei chimice.

Potrivit cercetătorului N. Opopol, fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească a fost primul „poligon” din fosta URSS pe care s-au administrat în cantități enorme mijloace chimice de protecție a plantelor. Cea mai mare parte din pesticidele cunoscute au trecut aprobarea pe teritoriile dintre Prut și Nistru timp de peste 25 de ani.

Perioada experimentelor a început în anii 1950 - 1955, odată și cu marile planuri de „revoluții agricole”, demarate sub conducerea lui Nikita S. Hrușciov. Cele mai afectate au fost terenurile pe care erau plantate culturi de sfeclă de zahăr, vii și livezi.

Situația inițială a fost caracterizată nu doar de o utilizare a unor volume tot mai mari de pesticide, ci și de o deviere de la limitele și instrucțiunile de utilizare stabilite. În categoria pesticidelor intra un grup mai larg de substanţe chimice, cum ar fi erbicidele (contra plantelor), insecticidele (contra insectelor), fungicidele (contra ciupercilor). Potrivit ecologistului Vladimir Garaba, cantitatea folosită la fiecare hectare a înregistrat în anumite perioade un volum de cca. 5,2 kg de pesticide în substanță activă.

În acest context, au avut loc mai multe situații în care modul greșit de utilizare a acestora a avut drept consecință otrăvirea solului și a bazinelor acvatice.

Astfel, deja către anii 1960 - 1968, în rapoartele oficiale ale autorităților apar informații despre consecințele negative, care includeau spre exemplu scăderea nivelului de oxigen în bazinele de apă dulce, care provoca moartea mai multor vietăți. Academicianul Leonid Voloșciuc susține că volumul importat în republică a crescut de 500 - 600 de ori, față de perioada anilor 1950.

Cu alte cuvinte, cantitatea de pesticide importată varia între 49.000 și 51.000 de tone, vârful fiind atestat la finele anilor 1980, în perioada de destrămare a Uniunii Sovietice. În prezent, Republica Moldova utilizează în jur de 5.000 de tone de pesticide în agricultură.

Utilizarea excesivă este atestată și de cercetătoarea Valentina Golban care, în lucrarea „Chimizarea în agricultură și cancerul pulmonar în Republica Moldova: aspecte epidemiologice și imuno-metabolice”, menționează că în perioada anilor 1971 - 1990, cea mai sporită intensitate de aplicare a pesticidelor în agricultură a fost constatată în raioanele Călărași și Nisporeni, din cele studiate (Glodeni, Râșcani, Călărași, Nisporeni, Slobozia și Ștefan-Vodă).

Acest lucru se întâmpla în special pe fundalul preconcepției că productivitatea solului este direct proporțională cu nivelu de utilizare a fertilizanților, ceea ce, potrivit cercetătorului, nu este decât o eroare științifică, or echilibrul elementelor era principal și foarte greu de menținut. În aceste condiții, utilizarea excesivă și incorectă a acestor elemente chimice a și condus la procesul de deoxidare a bazinelor acvatice, în special a celor cu apă dulce sau de acumulare.

Cea mai des utilizată metode de repartizare a pesticidelor era pulverizarea lor în stare lichidă și stropirea solidă cu sulf a acestora. Totodată, se mai practica și încorporarea în sol în stare solidă și lichidă cu ajutorul semănătorilor. O altă metodă era cea a stropirii din avion sau sub formă de granule, contra rozătoarelor de pe câmp.

O altă problemă a agriculturii din perioada sovietică, care a și condus la otrăvirea solurilor, a fost faptul că utilizarea fertilizanților nu se înregistra mereu, iar indicațiile emise de cercetători în ce privește utilizarea acestora nu erau mereu implementate. La acestea, eroziunea solului era dublată și de utilizarea în tehnicii agricole foarte grele, care cauza distrugerea structurii solului.

În același timp, situația era agravată și de faptul că unele pesticide erau utilizate și după termenul prevăzut spre utilizare. În alte cazuri, erau folosite o perioadă ca model experimental, după care se constata faptul că erau nocive și trebuiau să fie eliminate.

În acest caz a apărut și necesitatea de a identifica un spațiu de stocare a acestora. Astfel, o mare parte din ele au fost stocate în celebrul „cimitir” din satul Cișmichioi de lângă Vulcănești. Acolo, profesorul Voloșciuc afirmă că au fost stocate peste 5.000 de tone de pesticide, începând cu anii 1970, fiind ambalate și puse în vase de beton. Peste ani, s-a constatat că durabilitatea cimitirului nu era una suficientă, or în jur de 20 - 25% din conținut se scurseseră în apele subterane.

Mai mult, la începutul anilor 2000, o consecință a poluării solului din zonă a fost faptul că acesta a devenit nisipos și conținea cristale de culoare brună, albastră, verzuie, în funcție de natura inițială a substanței ce a nimerit pe suprafața solului. Aceste situații au fost depistate pe teritoriul mai multor depozite de pesticide, părăsite de mai mulți ani.

În anii 2017 - 2019, acest depozit a fost lichidat, fiind construit un sarcofag care a acoperit teritoriul depozitului. Datele de atunci indicau că acesta se întindea pe o suprafață de două hectare și avea cca. 37 de mii de metri cubi de pesticide și sol contaminat. Lucrările au fost finanțate de Agenția pentru Dezvoltare din Cehia.

Potrivit ecologistului Vladimir Garaba, în anii 1970 se estima că până la 20% din suprafața solurilor fertile ale fostei URSS erau poluate cu pesticide.

Sursa mai menționa în lucrarea „Poluanții organici persistenți. Mediul și sănătatea” că în anii 1984-1989 frecvența totală a depistării reziduurilor de pesticide în produsele alimentare din Republica Moldova a fost înaltă şi a constituit de la 5,6 % (1984) până la 19,8% (1990). Greutatea specifică a mostrelor cu depăşiri ale concentraţiilor maxim admisibile a crescut de la 0,7 % (1984) până la 1,9 % (1988), în 1990 – 1,26%. Cele mai contaminate au fost fructele (1,7-4,5 %), conservele (0,4-8,6 %), produsele lactate (0,1-1,6 %), produsele din carne (0,03-0,8 %). În anul 1987 în mere au fost depistate concomitent 11 preparate, cinci dintre care în cantităţi ce depăşeau CMA.

Totodată, în plan istoric, mortalitatea generală între Prut și Nistru a fost reprezentată printr-un indice de 6,5 - 7,0 la mia de locuitori. Cercetătorul Vladimir Garaba susține că în anii 1980 au fost atins cote alarmante. Astfel, datele din 1985 indică o mortalitate generală în mediul rural de 13,2 la mie, iar în cel urban - de 8,0 la mie. Această majorare a fost atestată la aproximativ 20 de ani distanță de la începutul perioadei de aplicare în cantități excesive a pesticidelor, printre care și a celor clororganice.

Autoritățile sovietice au creat în 1957, pe lângă Prezidiul Filialei Moldovenești a Academiei de Științe a URSS o instituție denumită Comisia pentru ocrotirea naturii, al cărui scop declarat era revigorarea mediului. Totodată, în perioada anilor 1950 - 1960, au fost adoptate mai multe legi, printre care „Despre protecția naturii și folosirea rațională a resurselor” (16 ianuarie 1957), „Cu privire la ameliorarea gestionării gospodăriei” (15  februarie 1960) și Hotărârea Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești nr. 271 din 5 iunie 1958 „despre protecția fondurilor naturale de eroziune în RSSM”.

Practic acest cadru legal a stabilit nu doar măsurile de protecție, ci și instituțiile responsabile de asigurarea implementării lor. În practică, s-a dovedit însă că atribuțiile din acest domeniu, care au fost acordate colhozurilor, sovhozurilor și consiliilor orășenești sau sătești, precum și altor autorități nu erau suficiente.

În acest sens, în 1959 a fost adoptată hotărârea prin care a fost creat Comitetul de Stat pentru Protecția Naturii și constituite mai multe rezervații naturale, protejate de stat. Chiar și așa, situația nu a înregistrat o evoluție pozitivă, or legislația nu era aplicată sau era aplicată formal.

Spre exemplu, deși legea prevedea drept sancțiuni amenzi de diferite mărimi, în practică se constata că acestea erau aplicate atât de des, încât administratorii întreprinderilor industriale, ignorau legislația ecologică și prevedeau în bugetul anual sume pentru achitarea amenzilor, fără a lua măsurile necesare de protecție a mediului.

Potrivit profesorului Voloșciuc, mijlocul anilor 1980, care a coincis cu celebrele reforme perestroika și glasnost, ce au obligat guvernul sovietic, atât republican cât și unional, să ia atitudine față de mai multe probleme sociale, printre care și cele de mediu. Totul se petrecea și pe fundalul existenței unor instituții ca Comitetul de Stat pentru Protecția Mediului, dar care aveau o activitate ineficientă și lipsită de rezultatele așteptate.

De altfel, profesorul Leonid Voloșciuc se numără printre cei care au participat la aceste adunări, fiind martor al eforturilor depuse de această mișcare. Printre cei mai activi membri, au fost intelectualii, printre care s-a remarcat și scriitorul Gheorghe Malarciuc.

Apelurile lor pentru o îmbunătățire a situației naturii, în special a pământurilor nu erau mereu auzite de guvernanți, care considerau că ecologiștii „iubesc microfonul”. De altfel, cea mai criticată instituție era Ministerul Agriculturii, care promova tehnologii ce urmăreau ridicarea randamentului agricol și în același timp contribuiau la poluare, fiind necesară stoparea acestora și înlocuirea cu metode mai sustenabile.

Soluții se încercau a fi găsite de instituții precum Institutul Unional de Cercetări Științifice în Domeniul Protecției Mediului și a Mijloacelor Biologice, încerca să acționeze și să găsească soluții în această privință. Cu toate acestea, rezultatele obținute nu erau cele așteptate de către populație. Rezultatele obținute nu corespund așteptărilor în ceea ce privește menținerea stării naturii într-o productivitate maximă. Cu toate acestea, se desfășurau anumite activități. În al doilea rând, trebuie să luăm în considerare momentul în care compoziția unui ecosistem, fie el agricol, natural sau acvatic, a fost complet deteriorată, așa cum s-a întâmplat în multe localități și sectoare. 

Situația era atât de  gravă, încât în cadrul Marii Adunări Naționale din 27 și 31 august 1989, a fost adoptată „Rezoluția Marii Adunări Naționale despre pământ”. Printre problemele enumerate de inițiatorii documentului se număra alocarea a mari suprafețe de pământ arabil pentru construcții, extinderea orașelor dar și micșorarea suprafețelor terenurilor agricole.

În plus, se menționa și despre chimizarea agriculturii, care potrivit documentului era „o maladie gravă pentru pământ”, în special din cauza aplicării pe larg și nesupravegheate a pesticidelor și extinderea apelor poluante de la complexele animaliere.

Ultimele trei decenii au însemnat pentru agricultură o activitate mult mai puțin intensă față de perioada sovietică, ceea ce a presupus și o scădere a gradului de utilizare a pesticidelor, dar și a suprafețelor. În acest sens, existența unor suprafețe mari de pământ neutilizat (cca. 18 - 20%, de concretizat), a însemnat și restabilirea proprietăților acestor soluri.

În același timp, schimbări s-au produs inclusiv la nivel unional, unde spre exemplu în perioada URSS, existau laboratoare regionale de control a calității fertilizanților și pesticidelor, or în prezent atât instituția responsabilă cât și numărul de laboratoare s-au redus.

Cercetătorul consideră că în prezent, pentru a evita greșelile perioadei sovietice, este necesară existența unui echilibru și a unei coordonări adecvate între politici, reglementări legislative și sprijinul acordat producătorilor agricole.

De altfel, promovarea tehnologiilor moderne în agricultură și facilitarea adoptării lor poate fi un aspect important, iar distribuirea înlesnirilor și sprijinul pentru aceste tehnologii ar trebui să fie luate în considerare. Este necesar să se găsească un echilibru între politicile și directivele adoptate și nevoile și cerințele producătorilor agricoli pentru a asigura o dezvoltare sustenabilă și eficientă a sectorului agricol.

La începutul anului 2022, la AGORA ne-am propus să vă oferim și mai mult conținut calitativ de autor. Ne-am lărgit echipa de contributori, am publicat editoriale, analize și articole de opinie, iar la fiecare ședință de redacție miroase a creier ars în încercarea de a veni cu subiecte interesante care să meargă dincolo de știri. Ne-am propus să dedicăm fiecare lună din an unei teme mari pe care să o desfacem în mai multe subiecte de autor. Așa am lansat Tema lunii. Devino membru AGORA și contribuie la dezvoltarea unei redacții care setează agenda publică. https://agora.md/membership