PORȚIA de istorie+‖ Cum erau educați și crescuți copiii în Moldova Sovietică a anilor 1924 – 1961 (LONGREAD)

Având la bază documente inedite din Arhiva Națională a Republicii Moldova și Arhiva Organizațiilor Social Politice (fosta Arhivă a CC a PCM), documente publicate, presa timpului, precum și numeroase alte surse, lucrarea oferă un tablou complex asupra fenomenului copilăriii sovietice în RASSM și RSSM. Au fost elucidate aspecte ale educației sovietice, vieții cotidiene, organizațiilor de copii, activității grădinițelor și orfelinatelor etc. O atenție deosebită a fost acordată mecanismelor de formare a identităților sovietice la copii, care peste ani au devenit parte a generației ajunsă în tranziția de la totalitarism la democrație.

De-a lungul existenței sale de peste șapte decenii, autoritățile sovietice au privit în mod diferit familia și copiii. Astfel, în anii 1920 observăm o anumită liberalizare a relațiilor dintre parteneri, fiind promovată ideea desființării familiei și cea a relațiilor libere. Familia a fost considerată de bolșevici o „reminiscență burgheză”, dar situația s-a schimbat în anii ᾽30, când conducătorii URSS au observat că diminuarea rolului familiei în societate avea consecințe demografice, dar și sociale, grave. Scăderea numărului populației pe de o parte, creșterea numărului copiilor orfani pe de alta, a pus statul sovietic în fața realității, deoarece nu avea suficiente resurse și nu a fost capabil să instituționalizeze toții copiii orfani și nici cadre suficiente cu care să-i instruiască în spirit comunist.

Astfel, în anii 1930, și în condițiile acutizării relațiilor internaționale și a creșterii pericolului unui război, Statul sovietic își schimbă politica față de familie, promovând-o în calitate de celulă de bază a societății, pe seama ei fiind pusă și sarcina întreținerii și creșterii copiilor, statul asumându-și rolul educației în instituțiile de învățământ.

Istoricul Adrian Dolghi explică această situație prin faptul că regimul totalitar sovietic se afla în anii ᾽20 -᾽30 în căutarea modelelor de dezvoltare și a politicilor eficiente, fiind în proces de constituire, iar ideologia marxist-leninistă, deși a cuprins toate sferele, nu oferea soluții pentru rezolvarea multiplelor probleme ale societății.

În perioada interbelică, în întreaga Uniune Sovietică cea mai mare parte a societății era constituită din persoane care s-au născut și format în Imperiul Rus, împărtășind valorile culturii tradiționale și religia creștină ortodoxă preponderent, dar și alte religii. Astfel, o mare parte din populație împărtășea alte valori, diferite de cele comuniste, fiind opusă din punct de vedere politic viziunilor bolșevice.

Statul sovietic a dus o politică represivă și de teroare față de toți care se opuneau regimului, lupta cu dușmanii interni și externi fiind unul dintre instrumentele represiunii populației. În această luptă au fost implicați plenar și copiii, ei fiind antrenați în demascarea potențialilor „dușmani ai poporului” și utilizați în calitate de „agenți” ai statului în familie. Mai mult, copiilor li se insufla suspiciuni față de toți cei pe care-i cunoșteau și, eventual, pe care trebuiau să-i denunțe. De asemenea, aceștia trebuiau să transmită în familie idealurile comuniste învățate la școală.

În formarea identităților sovietice au fost utilizate numeroase instrumente de manipulare. Printre acestea și mitul lui Pavel Morozov, glorificat ca erou pentru că și-a denunțat tatăl, care a fost „dușman al poporului”, fiind omorât, conform versiunii oficiale, apoi de rude pentru acest fapt. Tragedia a fost utilizată de propagandă pentru fabricarea legendei despre copilul care a preferat „rudenia spirituală cu Partidul” celei de sânge cu tatăl său.

O schimbare în ce privește atitudinea față de copii o observăm abia după moartea lui Stalin, când, începând cu 1953, în perioada numită „dezghețul hrușciovist”, accentele militariste și radicale încep să mai dispară din literatură și presă.

„E perioada când copilăria devine mai copilăroasă”, ne spune istoricul Adrian Dolghi.

În general, „Ideologii comuniști au privit copilăria în calitate de pepinieră de creștere a viitorilor comuniști, considerând copiii un „material ușor maleabil”, mai ușor de educat în comparație cu populația adultă. Instituțiile de învățământ, presa pentru copii, materialele didactice, organizațiile de octombrei, pionieri și comsomoliști erau utilizate în procesul de formare a „omului sovietic”. Pe tot parcursul existenței URSS, sistemul educațional sovietic a format copiii în spiritul idealurilor comuniste ale colectivismului și fidelității față de ideologia comunistă.

Acest sistem educațional a format generații de copii, care, devenind maturi după destrămarea Uniunii Sovietice, au păstrat modul de gândire pe care l-au deprins. În acest sens, reminiscențele mentalității sovietice împiedică societatea noastră să depășească perioada de tranziție de la societatea totalitară la cea democratică, precum și să se dezvolte multilateral.

Printre primele decrete ale guvernului sovietic, semnate de Lenin la 18 şi 19 decembrie 1917, au fost: „Cu privire la căsătoria civilă, copii şi cu privire la cărţile de înregistrare a stării civile” şi despre „Desfacerea căsătoriei”, care declara principii total diferite ale relaţiilor de familie. Până în anul 1917, procedura încheierii căsătoriei avea un caracter canonic. Prin Decretul „Cu privire la căsătoria civilă, copiii şi introducerea actelor de stare civilă” a fost introdusă căsătoria civilă şi au fost anulate limitele pentru căsătorie legate de confesiune, apartenenţa naţională. Căsătoria religioasă a fost redusă la o opţiune personală a persoanelor.

Promovând libertatea sexuală și „dreptul femeii la libera alegere a numelui și a locului de reședință”, conducerea Rusiei Sovietice demonstra societății că rupe cu trecutul și condamnă exploatarea și autocrația din Imperiul Rus. Femeia sovietică, în anii ᾽20, a avut posibilitatea să acceadă în funcții importante de partid și de stat, cea mai reprezentativă fiind soția lui V. Lenin, Nadejda Krupskaia, alături de activista Alexandra Kollontai, care a devenit prima femeie din lume ce a ocupat funcția de ministru și ambasador.

Situația s-a schimbat, însă, după anii 1930, când avortul a fost interzis și reinstituite proceduri complexe pentru obținerea divorțului. Mai mult, femeia liberă devenea o muncitoare în fabricile patriei, ea avea obligația de a întemeia o familie, dar, în același timp, de a fi prezentă aproape mereu la locul de muncă, or concediul de maternitate era limitat la cca. 70 de zile.

Condițiile de trai a majorității populației în condițiile social-economice, dar și politice din anii interbelici și postbelici erau precare, ceea ce afecta și viața copiilor. De multe ori, copii erau luați la muncă cu părinții și lăsați fără supraveghere, din care cauză au existat numeroase cazuri, consemnate și în documente, când copiii sufereau accidente, uneori mortale.

În acest context, am discutat cu Istoricul Adrian Dolghi, doctor în științe, cercetător științific coordonator la Institutul Patrimoniului Cultural, despre cartea elaborată și am abordat mai multe teme, printre care și cum a fost copilăria generațiilor din anii 1924 – 1961, și cum a influențat aceasta societatea din prezent.

AGORA: De ce ați ales să cercetați copilăria anume în această perioadă a anilor 1924 – 1961?

Adrian Dolghi: Anii interbelici și postbelici sunt două perioade distincte în istoria regimului totalitar comunist în RSS Moldovenească, dar și a URSS. Acești ani se caracterizează prin trăsături specifice ale regimului totalitar, care a avut un impact major asupra întregii societăți. Societatea din RASSM și din RSSM a suferit de foamete, sărăcie, din cauza politicilor represive, a politicii economice orientată spre industria grea, din cauza ideologizării spațiului public, a politicilor culturale și educaționale specifice.

De toate aceste fenomene și procese specifice au fost afectați și copiii, cea mai vulnerabilă categorie de vârstă. Populația ducea un mod de viață foarte modest, mai ales până în anul 1953, când au mai fost depășite multe dintre consecințele războiului, ale foametei, ale deportărilor. Vorbim deci, despre o societate traumatizată, plină de frici ca urmare a represiunilor. Așadar, în anii postbelici situația socială era foarte gravă, iar din interviurile pe care le-am realizat cu cei care au trăit atunci, demonstrează că populația ducea un mod de viață auster, în sărăcie.

Viața socială din acești ani este mai puțin cunoscută, consider că o mai bună cunoaștere a realităților sociale și economice, precum și a vieții copiilor în această perioadă, va contribui la desovietizarea societății noastre, eliminarea reminiscențelor totalitare din mentalitate și la combaterea nostalgiei față de perioada sovietică, care împiedică o parte a societății noastre să se dezvolte și să aleagă definitiv calea democratică de dezvoltare.

AGORA: Cum ar trebui să înțelegem afirmația „omul sovietic avea mai multe asemănări decât deosebiri cu cetățenii altor state”? Ce putem afirma despre copiii sovietici?

Adrian Dolghi: Aceasta este opinia academicianului Valentin Tișkov referitor la societatea sovietică care afirma că „omul sovietic, în manifestările sale de bază, în strategiile private, precum și colective, avea mai multe asemănări decât deosebiri cu cetățenii din alte state”. Cercetătorul avea în vedere că aceste asemănări își găseau reflectare în aspirația spre realizări personale, crearea uniunilor de familie și de rudenie, a coalițiilor etnice și profesionale, în stările psihoemoționale.

Oamenii se adaptează la realitățile în care trăiesc, conform teoriei construcției sociale, și îmbibă valorile societății în care trăiesc. Oamenii în orice societate au familii, au oameni dragi, dorință de a sărbători, de a avea mici bucurii cotidiene, de a fi fericiți și lucrul acesta duce la situația în care se adaptează regimului și situațiilor de criză, ducând un mod de viață cât de cât firesc, în conformitate cu valorile pe care le împărtășesc, și în această privință se aseamănă.

Ce nu era asemănător erau restricțiile politice, dictatul politic, care era element al vieții în URSS. Cultura materială sovietică, arhitectura, modul de organizare al satelor, peisajul cultural, presa, televiziunea influențau individul să-și schimbe convingerile și modul de a gândi, ca să devină acel „homo sovieticus”. Influențarea adulților, care au crescut în mediul culturii tradiționale, era mai greu de realizat, iată de ce ideologii sovietici au considerat copilul un „aluat maleabil”, care poate fi ușor crescut în spiritul noilor valori descrise, al noii ideologii și scenarii scrise.

Formarea comportamentelor colectiviste începea de la grădiniță, copiii erau educați să nu aibă inițiative individuale, să fie muncitori ascultători, soldați, tractoriști etc., să identifice dușmanii și să contribuie la pedepsirea lor. Aici, un rol important l-a jucat și mitul dușmanului extern, care și astăzi continuă în unele state să fie un factor de mobilizare socială și politică, întrucât mobilizează societatea și creează frici, prin intermediul cărora este manipulată. Războiul din apropierea noastră se datorează și acestor reminiscențe totalitare, acestui mod de gândire al unor lideri, al unor societăți în ansamblu.

AGORA: Cum putem califica copilăria din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească? În ce măsură putem vorbi despre „copilărie” în condițiile unei societăți militarizate și totalitare, aflate la început de cale?

Adrian Dolghi: RASS Moldovenească a fost construită în calitate de cap de pod pentru expansiunea comunismului în Europa de Est, ca prim obiectiv fiind ocuparea Basarabiei. Politicile represive, cele economice, sociale și culturale din URSS au fost implementate și în RASS Moldovenească. Copiii au fost treptat școlarizați, incluși în organizații de pionieri și de octombrei. Manualele școlare și presa pentru copii, printre care și Revista Scânteia Leninistă, au promovat cultul personalității, mitul copilăriei fericite, mitul dușmanului intern și extern, au format copiilor valorile comuniste. Copiii au fost implicați, de asemenea, în demascarea „dușmanilor poporului”, în păzirea roadei în anii foametei (1932-1933), lupta cu chiaburii.

Cu toate acestea, marea majoritate a populației RASSM locuia în mediul rural și, deși propaganda era destul de agresivă, continua să ducă un mod tradițional de viață. Iar insistența cu care era promovată propaganda ateistă demonstrează că sărbătorile religioase și obiceiurile tradiționale continuau să fie practicate. Copiii mergeau la școală și făceau parte din organizațiile de copii comuniste, întorcându-se acasă se aflau în universul valorilor culturii tradiționale. Această contradicție era specifică societății interbelice din RASSM, dar și din întreg spațiul sovietic.

AGORA: Dar în RSSM?

Adrian Dolghi: În 1940, odată cu anexarea Basarabiei, de fapt are loc transferul regimului din RASSM peste Nistru, cu toate structurile și instituțiile sale. Politica economică și cea privind educația și creșterea copiilor era, în linii mari, aceeași, continua să aibă un caracter militarist, mai ales după 1946, când în plan propagandistic se acutizează lupta cu dușmanii externi, iar copilăria a devenit o vitrină a luptei propagandistice. Pe paginile manualelor și publicațiilor pentru copii este criticat și condamnat capitalismul, exploatarea copiilor în țările capitaliste, elogiat sistemul comunist și viața copiilor în Uniunea Sovietică. Această propagandă urmărea să formeze atașamentul prosovietic la copii, dorința de a lupta și a se autojertfi pentru patria sovietică.

Dar, din 1953, propaganda devine mai puțin agresivă, conținuturile educaționale, materialele din presă devin mai puțin militarizate, se întâlnesc mai puține subiecte despre război, mai puține imagini de soldați și arme pe paginile publicațiilor, conținuturile educaționale, deși sunt ideologizate, nu cheamă la război, la lupta cu dușmanii.

Regimul devine mai puțin dur în ce privește controlul copilului, devine mai uman. Copilăria devine mai copilărească dacă vreți, copiii nu mai sunt atât de responsabili pentru viitorul țării și apărarea ei. Deși sunt implicați în numeroase activități obștești, acestea nu au un caracter de luptă. Copiii erau învățați să imite viața comuniștilor adulți, fiind integrați în organizații de octombrei, pionieri și comsomoliști, care nu erau altceva decât niște organizații de partid în miniatură. Cotidianul copiilor era plin de activități politico-propagandistice, participări la activități obștești, dar și extrașcolare, și sportive.

AGORA: În toate perioadele istorice, simbolurile au jucat un rol important în definirea culturii și identității. Uniforma școlară din URSS a fost una dintre cele mai emblematice și memorabile caracteristici ale copilăriei sovietice. Prin ce s-a caracterizat uniformele elevilor în RSS Moldovenească?

În RSS Moldovenească, ca și în întreaga Uniune Sovietică, uniforma școlară a devenit obligatorie în anul 1949, în legătură cu introducerea obligativității învățământului mediu de șapte clase. Aceasta a devenit o caracteristică distinctivă a elevilor sovietici. Uniforma reprezenta un indicator vizibil al statutului de elev și contribuia la crearea unei ordini vizuale în școli; era un simbol al fraternității și identității școlare, care forma sentimentul de apartenență la o comunitate și grup de elevi aleși.

În anii postbelici, uniforma băieților imita uniforma militară, era compusă din pantaloni și tunică de culoare gri închis. În anii ᾽60, a fost înlocuită cu uniforma mai puțin militarizată, constituită din pantaloni, sacou, la fel gri, și cămașă albă. În anul de studii 1975-1976, a fost introdusă uniforma de culoare albastră, din pantaloni și vestă scurtă, sub care se purta cămașă albă, iar elevii din clasele mari purtau sacouri din aceiași țesătură. Uniforma pentru fete consta dintr-o rochie de culoare maro din lână, șorț (alb sau negru), guler și manșete albe. Începând cu 1962, s-au răspândit și fustele albastre și bluze albe.

Fetelor li se permitea să poarte fuste până la genunchi. Părul trebuiau să-l prindă în două cozi / gâțe / cosițe, împletite cu panglici, legate în fundiță. Prin uniforma școlară a fost promovată egalitatea socială, normele unice de comportament și standarde comune în ceea ce privește ținuta vestimentară a elevilor. Purtarea uniformei simboliza conformarea la reguli. De asemenea, uniforma permitea identificarea în spațiul public a copiilor neșcolarizați, dar și a elevilor în cadrul școlii și în afara ei. Uniforma școlară a reprezentat și un instrument al controlului social. Simbolurile: insigna pentru octombrei și pionieri, împreună cu cravata roșie cu trei colțuri, completau uniforma școlară și făceau parte din garderoba cotidiană a copiilor.

AGORA: În cartea publicată ați elucidat unele aspecte ale educației preșcolarilor în RSS Moldovenească. Ce rol au jucat grădinițele în RASSM și RSSM?

Adrian Dolghi: Formarea identității sovietice la copii începea de la cea mai fragedă vârstă pentru copiii ce frecventau grădinițele: de la circa 2,5-3 ani. Numărul de grădinițe în anii 1924–1940 în RASSM era foarte mic, iar statul sovietic, deși avea drept obiectiv educația obștească a copiilor în instituții, nu a întreprins acțiuni pentru deschiderea de noi instituții preșcolare. Cauza era de ordin economic. Conducerea RASSM era preocupată de alte probleme politice, social-economice, precum și de școlarizarea copiilor.

În condițiile postbelice rețeaua instituțiilor preșcolare nu era suficientă pentru a cuprinde toți copiii de pană la 7 ani. Astfel că, de facto, de educația preșcolarilor se ocupau în continuare familiile, și nu instituțiile de stat. Statul s-a angajat să creeze o rețea mare de grădinițe, dar pentru această rețea extinsă era nevoie de resurse semnificative - clădiri corespunzătoare din punct de vedere sanitar, utilaje, alimentație, personal pedagogic pregătit, ceea ce evident lipsea.

În RSSM, după 1944, mai ales în situația de după război și foamete, în condițiile de criză socială și economică, acele resurse lipseau cu desăvârșire. Așa apar, în acest context, acele „medeanuri” sau grădinițe sezoniere pentru a supraveghea copiii în timpul cât mamele lor erau la lucru, ele fiind create în apropierea câmpurilor unde lucrau aceste femei.

Astfel de grădinițe au fost multe, dar nu corespundeau anumitor condiții sanitar-igienice și copiii nu erau alimentați corespunzător. Totodată, treptat grădinițele permanente încep să apară prin localități, în special la cererea părinților aflați în câmpul muncii, care nu puteau să-și lase copii cu cineva. Spre exemplu, la o școală profesională, învățătorii tineri trebuiau să-și aducă copiii și să fie în același timp la ore. Respectiv, copiii se plimbau singuri prin curtea școlii și, cum era o școală profesională unde se aflau anumite instrumente, au fost înregistrate unele accidente, inclusiv mortale, după cum mărturisesc documentele, și atunci conducerea școlii și profesorii s-au adresat autorităților, cu scopul de a crea o grădiniță pe lângă școala profesională.

Grădinițele, pe lângă obiectivele educaționale și sociale, urmăreau și eliberarea brațelor de muncă ale femeilor pentru a fi utilizate la lucrările agricole, la fabrici și uzine.

AGORA: Care era situația copiilor orfani, considerați de statul sovietic a fi ceva mai ușor de educat în condițiile lipsei familiei?

Adrian Dolghi: În contextul crizei sociale și economice, mai ales după război, foarte mulți copii au rămas fără părinți sau în familii monoparentale, după ce mulți bărbați care s-au dus pe front, nu s-au mai întors. Mamele singure de multe ori nu puteau să-i întrețină pe acei copii, care părăseau casa și rămâneau fără îngrijire părintească, iar numărul orfanilor ajunge la apogeu între anii 1946 – 1947.

Autoritățile sovietice au recurs la crearea centrelor de plasament și orfelinatelor, care trebuiau să-i strângă pe acești copii, deoarece, în viziunea organelor de stat, ei erau o problemă socială, aveau deseori comportamente antisociale, deveneau violenți, recurgeau la furturi etc. În plus, prezența lor era și o pată rușinoasă pentru statul sovietic, care promova miturile copilăriei fericite și al exploatării copiilor în capitalism.

Așadar, statul a decis să-i instituționalizeze, dar iarăși, a creat orfelinate cu infrastructura existentă. Adică nu au fost în prima etapă noi clădiri, ci au fost identificate anumite imobile prin sate și orașe - spații libere, depozite sau case ale unor persoane care au decedat.

De obicei, acestea nu aveau condiții igienico-sanitare adecvate, pe lângă faptul că nici hainele sau produsele alimentare nu erau suficiente, deși erau anumite alocații. Deseori se întâmpla că personalul instituțiilor le sustrăgeau, aveau comportament brutal, iar uneori și violent față de copii. Chiar și așa, în condițiile foametei din 1946 – 1947, cantitatea de hrană oferită orfanilor, insuficientă ce-i drept, i-a ajutat să supraviețuiască, iar orfelinatele au jucat un rol social și educațional important în anii postbelici.

La orfelinat, acești copii erau educați în spiritul valorilor comuniste, conform programei școlare, însă trebuie să recunoaștem că școlarizarea a fost un fenomen foarte pozitiv ca atare, întrucât educa tânăra generație și o învăța numeroase deprinderi și cunoștințe pentru viață, meserii pentru a se putea integra societate mai târziu.

AGORA: A reușit sistemul de educație sovietică să-și atingă scopurile în ce privește formarea „omului sovietic”?

Adrian Dolghi: Constituirea culturii sovietice bazate pe ideologia marxist-leninistă, substituirea tradiției vechi cu „tradiții revoluționare”, au dus la transformări ale identității populației din URSS, inclusiv din RSS Moldovenească. Pericolul asupra identității populației din RASSM și din RSSM după constituirea lor a fost unul deosebit de mare, deoarece sistemul statului totalitar a instaurat controlul ideologic și politic asupra tuturor sferelor de activitate a populației, inclusiv a copiilor. Tânără generație, așa cum am menționat, a fost supusă unor influențe ideologico-propagandistice și educaționale multilaterale în vederea constituirii unei noi identități, a unui „om nou”, pentru a construi și a trăi într-o societate bazată pe o ideologie utopică.

Renașterea națională și revenirea la tradițiile autentice la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, demonstrează că ingineriile identitare sovietice nu au avut succes deplin, ci unul parțial. Recunoașterea valorilor culturii tradiționale autentice și ale celor sovietice va duce inevitabil la dispariția elementelor culturii totalitare în statele post sovietice, inclusiv în Republica Moldova. Din punct de vedere antropologic, identitățile artificiale, care nu sunt produsul dezvoltării firești a societății, nu sunt durabile. Chiar dacă cultura sovietică a fost mai prezentă în primul deceniu după 1991, prin monumente, nostalgii și mișcări politice, aceasta se diluează treptat, întrucât nu mai sunt promovate și susținute la nivel politico-administrativ. Reminiscențele societății totalitare bazate pe idei utopice, ele nu sunt durabile, ele dispar.

Dragă cititor, îți multumim că ne citești, privești, asculți. Dacă apreciezi munca noastră, dă-ne putere să continuăm să expunem fapte și să creăm proiecte speciale. Devino membru https://agora.md/membership