PORȚIA de istorie | 78 de ani de la atacul nuclear de la Nagasaki. Lanțul evenimentelor care a dus la acest precedent

La distanță de 78 de ani de la atacul nuclear asupra orașului japonez Nagasaki, vă invităm să aflăm care a fost lanțul de evenimente ce a condus la unul dintre precedentele periculoase ale istoriei, care rămâne actual, mai ales astăzi.

La scurt timp după ce a venit la Potsdam, la 16 iulie 1945, președintele SUA Harry Truman a fost informat că testul Trinity, adică detonarea primei bombe atomice, a fost un real succes. Cele circa două miliarde de dolari investiți în proiectul Manhattan, aflat sub conducerea lui Robert J. Oppenheimer, păreau că și-au atins scopul.

CITEȘTE ȘI: Povestea mai puțin cunoscută de la baza filmului Oppenheimer. Cine a fost „părintele” bombei atomice

În memoriile sale, fostul președinte al SUA își amintea, că i-a spus „printre altele” dictatorului sovietic Iosif Stalin că SUA au o „nouă armă capabilă de o forță neobișnuit de distructivă”, dar liderul sovietic nu a părut impresionat.

„Tot ce a spus a fost că era încântat să audă asta și că spera că vom reuși să găsim „o întrebuințare bună” împotriva japonezilor”, nota Truman.

Deși reacția lui Stalin i-a dat de înțeles că URSS știa despre planurile SUA, președintele american înțelegea că pentru moment, Washingtonul deținea monopolul. Alte surse, spun că liderul sovietic a dat imediat indicații pentru accelerarea proceselor de construcție a bombei atomice, după întâlnirea cu Truman.

La 26 iulie 1945, în urma conferinței de la Potsdam, a fost emisă Declarația prin care au fost subliniați termenii capitulării Japoniei. Prezentată ca un ultimatum, Aliații anunțau că vor ataca Japonia iar asta va duce la „distrugerea inevitabilă și completă a forțelor armate japoneze și, la fel de inevitabil, la devastarea totală a patriei japoneze”, fără menționarea bombei atomice.

Printre condițiile înaintate de Aliați, se cerea Japoniei să capituleze necondiționat, să-și retragă trupele din insulele ocupate din Pacific și să predea criminalii de război justiției. 

Declarația a fost respinsă de Japonia, iar guvernul de la Tokyo a continuat să insiste că singurele condiții pentru capitularea Japoniei era coordonarea de către armata japoneză a dezarmării și demobilizării, neocuparea insulelor Japoniei, a Coreei sau Formosei (Taiwanul de astăzi), precum și achitarea criminalilor de război japonezi. 

Totuși, unii politicieni japonezi, printre care, după unele surse, inclusiv și împăratul Hirohito au considerat necesară acceptarea condițiilor enunțate în Declarația de la Potsdam. Această poziție a fost respinsă, în speranța că URSS va accepta o mediere și o revizuire a condițiilor.

La doar câteva zile distanță de la finalul Conferinței de la Potsdam, pe 6 august 1945, echipajul bombardierului american Enola Gray a aruncat bomba atomică denumită „Little Boy” (Băiețelul” peste orașul japonez Hiroshima. Cele 64 de kg de uraniu 235 au căzut în 4 secunde de la 9.400 de metri, dar au ratat ținta inițială, care era podul Aio, și au căzut peste Clinica Chirurgicală Shima.

În rezultat, a fost distrus tot pe o rază de 1,6 kilometri și o suprafață de 11 km2. Chiar dacă doar 1,7% din materialul bombei a fuzionat, consecințele au fost catastrofale. Cel puțin 70.000 de oameni și-au pierdut viața în câteva ore, marea majoritate din cauza arsurilor provocate de radiații.

16 ore mai târziu, președintele SUA, Harry Truman anunța despre bombardarea Hiroshimei.

Statele Unite au sperat că bombardarea Hiroshimei, care a provocat pagube greu de imaginat, va fi primul și ultimul atac nuclear. Speranța Washingtonului era că ororile vor convinge conducerea japoneză să renunțe la războiul din Pacific și să accepte capitularea necondiționată.

Cu toate acestea, comandanții armatei japoneze, au estimat că SUA mai au una sau două bombe atomice și au decis să continue războiul. Au admis însă că vor fi „mai multe distrugeri”, dar au insistat pe continuarea războiului. 

Previzibil, americanii au estimat încă din luna iulie că ar putea să detoneze și o a doua bombă. Cel puțin, un ordin în acest sens a fost emis în această perioadă de generalul Leslie Groves, director al proiectului Manhattan, coordonat împreună cu fizicianul dr. Robert J. Oppenheimer.

În zorii zilei de 9 august 1945, bombardamentul american B-29, cunoscut sub numele de cod „Bookstar” a decolat de pe insula Tinian cu destinația Kokura, ce găzduia un important arsenal de război. Dar, din cauza că orașul era acoperit de nori, piloții au decis să se îndrepte spre a doua țintă – Nagasaki.

Bomba, denumită „Fat Man” (Grasul) a explodat la ora locală 11:02, la o altitudine de doar 502 metri. Suflul și căldura degajată au ucis, după estimări, între 92 și 93% dintre oamenii aflați pe o rază de 600 de metri de locul exploziei. Și în acest caz, peste 60% din victime au murit de pe urma rănilor declanșate de reacția nucleară.

„Această a doua demonstrație a puterii bombei atomice a aruncat aparent Tokyo în panică, pentru că în dimineața următoare a adus primul indiciu că Imperiul Japonez era gata să se predea", a scris Truman mai târziu în memoriile sale. 

Ulterior, URSS a respins cererea Japoniei de a media eventuale discuții de pace și a atacat teritoriile din Coreea și Manciuria. La 15 august, împăratul Hirohito a anunțat capitularea necondiționată a Japoniei, punând capăt celui de-al Doilea Război Mondial.

Principalul motiv pentru care administrația Truman a decis să folosească cele două bombe atomice împotriva populației japoneze a fost unul strategic din punct de vedere militar – se dorea scurtarea cât mai posibilă a războiului din Pacific și prevenirea unei invazii a Japoniei, care era costisitoare.

Secretarul de război, Henry Stimson, afirma mai târziu într-un interviu, că până în iulie 1945, nu exista nici un semn că japonezii ar fi dispuși să renunțe la luptă și să capituleze. Totodată, o invazie asupra Japoniei era planificată pentru noiembrie 1945, de rând cu o blocadă maritimă și aeriană.

„Am estimat că, dacă vom fi forțați să ducem acest plan până la capăt, luptele majore nu se vor încheia decât în a doua parte a anului 1946, cel mai devreme", a scris Stimson. „Am fost informat că s-ar putea aștepta ca astfel de operațiuni să coste peste un milion de victime, numai pentru forțele americane".

Motivul oficial nu este unul suficient de convingător, iar mulți istorici consideră în continuare că a existat și un alt argument – transmiterea unui mesaj sovieticilor. Acesta se bazează inclusiv pe declarațiile unor oficiali, cum ar fi secretarul de stat James F. Byrnes care anunța că se încerca obținerea medierii sovietice pentru o pace cu Japonia. Totodată, generalul Curtis LeMay spunea presei în septembrie 1945 că „bomba atomică nu a avut nimic de-a face cu sfârșitul războiului”.

Alți istorici susțin că Statele Unite au folosit bomba cu plutoniu la Nagasaki pentru a demonstra puterea arsenalului lor nuclear, pentru a-și asigura supremația în ierarhia puterii globale. O altă teorie, vorbește despre faptul că s-a dorit a se vedea care este succesul armelor atomice, dezvoltate în cadrul Proiectului Manhattan.

Din cauza documentelor secretizate și a procedurilor de acest tip, probabil nu vom ști niciodată motivele reale din spatele deciziei de a arunca și cea de-a doua bombă.

Truman însuși ordona expres ca viitoarele bombardamente de acest tip să fie făcute doar cu autorizarea președintelui SUA.

„A fost o decizie teribilă. Dar am făcut-o", i-a scris mai târziu cel de-al 33-lea președinte surorii sale, Mary. „Am făcut-o pentru a salva 250.000 de băieți din Statele Unite și aș face-o din nou în circumstanțe similare."