Frica de condamnarea publică continuă să paralizeze, chiar și acum, când te gândești că ar trebui să respirăm libertate prin fiecare por al nostru. Gura târgului se strânge pungă, de fiecare dată când vreo femeie îndrăznește să ridice vălul greu și înădușitor al rușinii după care o împing binevoitorii, și povestește că a fost hărțuită sexual. Întotdeauna se găsesc colegi, vecini, șefi ai abuzatorului care povestesc cu multă duioșie despre corectitudinea, profesionalismul, creștinismul și familismul făptașului. Sau, așa cum a făcut-o directorul unui teatru din Moldova, despre „metodele noi” de lucru ale regizorului care cerea actrițelor să vină fără chiloți la repetiții. De dragul „metodelor noi”, se înțelege.

Potrivit scenariului dezvăluirii unei hărțuiri sexuale, victimei „i se pare…” E un scenariu vechi de când lumea, pe care și femeile, și societatea, în general, îl cunosc pe de rost și îl acceptă tacit. Cele dintâi - pentru că nu cred că ar putea obține dreptate și înțelegere, cea din urmă - pentru că așa a făcut întotdeauna, iar schimbarea necesită prea multe resurse.

Într-adevăr, gestul când un bărbat ia mâna unei femei, cu care nu se află în acel moment în mijlocul unor jocuri erotice consensuale, ci la lucru, și i-o pune pe penisul său, poate fi interpretat în multe feluri. Se pare că actrița l-a interpretat greșit (sic!) Iar până la ea, mii de femei au interpretat greșit gesturi, atingeri, cuvinte și chiar violuri.

Citește și: EDITORIAL | Cu spatele întors. De ce femeile aruncă cu pietre în alte femei

„O mică ciocnire”, cum altfel pot fi calificate acțiunile unui regizor care hărțuiește o actriță care joacă un rol într-o piesă pusă de el? Or, ne-am obișnuit cumva, că o femeie, și mai ales actriță (ea joacă!), nu poate avea dreptate din start, ea nu poate fi crezută a priori, când în joc e reputația unui ditamai regizor trecut de 60 de ani, „bun, solicitat”, și cu „metode noi de lucru”. 

Cuvântul femeii încă nu a ajuns să cântărească atât de mult în societatea noastră, încât să poată declanșa o furtună acolo unde sexul e în continuare folosit ca armă, pomană și pedeapsă. În cazul hărțuirii sexuale, primele întrebări i se pun femeii - ea e prima suspectă, prima responsabilă, prima care ar putea interpreta, minți, avea interese ascunse. Ea e cea care trebuie să se justifice și să explice de ce nu s-a simțit „întocmai” confortabil să atingă organele reproductive ale colegului/șefului său, de ce nu s-a simțit bine când i s-au șoptit cuvinte obscene la ureche, de ce nu s-a simțit în siguranță când a fost atinsă, de ce complimentele sexualizate o stresau, iar avansurile o intimidau. 

În 2018, AGORA relata despre alt caz de hărțuire sexuală, cu implicarea unui profesor „respectat” de la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”, Viorel Prisacari, și două asistente de la catedra Epidemiologie. Viorel Prisacari, cum și era de așteptat, a respins toate acuzațiile. Mai mult, profesorul a declarat că aceste acțiuni ar fi de răzbunare și că în spatele lor ar sta cineva rău intenționat.

Citește și: EDITORIAL | Cum un ministru n-a găsit cuvintele potrivite pentru a vorbi despre o plângere de hărțuire sexuală

Acest caz a fost închis. „Probele nu au întrunit elementele infracțiunii.” La o distanță de cinci ani și zeci de cazuri de hărțuire sexuală, care așa și vor rămâne necunoscute, am putea să ne oprim atenția un pic mai mult asupra suferinței victimelor. Și să încetăm să le cerem să se justifice.

Dezghiocăm evenimente și fenomene, punem întrebări, unele incomode, altele dureroase, chestionăm tradițiile și nu credem pe cuvânt. Gândirea critică este pâinea noastră. Ajută-ne să o aducem pe mesele cât mai multor oameni, investește în AGORA ca să avem combustibil pentru cuptorul ideilor care să schimbe țara în care trăim. Devino membru: https://agora.md/membership.