Mai auzisem despre acest film cu câteva zile în urmă, când colegii din redacție editau un articol despre lansare.

„Ei, Anatol Mîrzenco, el e cântăreț doar, nu actor”, mi-am dat eu cu părerea, apoi mi-am amintit de multe seri din copilărie, când la radioul atârnat în cui, răsunau melodiile lui. De cântat cântă frumos, dar așteptări de la prestația de actor nu aveam.

Tot așa, fără așteptări, am intrat marți dimineața în sala de la cinematograf. M-am așezat pe scaun, am încercat să înțeleg subiectul filmului, iar mai departe... Mai departe a fost emoție pură.

În primul rând am înțeles că filmul merită timpul acordat, când, minute la rând, mi-am simțit pielea de găină. În mod repetitiv.

Filmul, prin imaginea și sunetele sale de ambianță, propune un cocktail de amintiri, nostalgii și emoții. Un fel de reîntoarcere în copilărie. Li se va lipi de suflet, mai ales copiilor anilor 90, care au crescut și au copilărit la țară, dar și celor care măcar odată și-au petrecut vara în sat.

Am remarcat că regizorul a pus accent pe limbajul actorilor, pe care l-a păstrat cât mai aproape de limbajul autentic al zonelor rurale din Republica Moldova. Cred că orice tentă de „culturalizare” a limbajului ar fi știrbit ireparabil din tabloul pe care s-a mizat.

În general, întregul film este un fel de expresie a autenticității poporului nostru. Autenticitate ascunsă în detalii. Papucii lăsați pe prag, lângă ușă, puii care mănâncă păsat, șopronul animalelor. Strânsul buruianului pentru a hrăni animalele, curățarea șopronului de bălegar, detalii expresive ale activităților la care participau, până nu demult, copiii crescuți în mediul rural.

Atenția acordată detaliilor recuzitei este impresionantă. Până și petele de pe tricoul unuia dintre actori - aveau sens, erau la locul lor. Până și designul papucilor vechi pe care îi purta una dintre actrițe sugera expresia unor ani, în care asemenea papuci se odihneau pe orice prag, din orice sat din Moldova.

„Tunete” nu are un scenariu predictibil. Poartă privitorul printr-un scrânciob de emoții: de la nedumerire - la empatie, de la milă - la dezgust, de la admirație - la neînțelegere. Un film în care am sesizat un singur episod cu umor, dar și acea expresie a stârnit un zâmbet amar. În schimb, un film cu mai multe „touch-uri” emoționale, gesturi care te lovesc în moalele capului și-ți slobod lacrimi pentru că sunt pe cât de neașteptate și stângace, pe atât de profunde și pline.

Să revenim la Anatol Mîrzenco - am văzut o contopire fără cusur dintre actor și personajul său. O prestație actoricească extrem de calmă, dar profundă, însoțită de emoție în priviri, în gesturi, în vorbele nerostite. A fost de parcă m-a luat de mână în momentul în care am intrat în sala de cinema și m-a dus într-o altă realitate, în care am trăit, am simțit și mi-am făcut griji pentru tot ce trăia, simțea și se îngrijora el.

A doua actriță din rolul central - Tincuța Josan, o copilă cu o privire care trece prin tine și, în trecerea asta, îți atinge cele mai fine corzi ale sufletului. Nu știu dacă are experiență sau a fost o primă apariție, dar a reușit să păstreze intactă imaginea fetiței de la țară, ascultătoare, muncitoare, dar încrezătoare într-un viitor care, inevitabil, va fi luminos.

Deși fără o să facă în mod explicit, filmul pune degetul pe rana mai multor subiecte specifice societății noastre: violența fizică și emoțională, trăitul „de dragul copilului” și punerea la îndoială a necesității studiilor. De asemenea, subiectul intervine și pe rana deschisă a neglijenței noastre, rana lucrurilor lăsate neterminate care afectează generații la rând.

Am ieșit cu rimelul curs în colțul ochilor și cu o ușoară senzație că așa și n-am înțeles ce-a fost mai departe cu ghiozdanul cela roșu...