Faptul că dictonul „violența naște violență” și-a găsit confirmarea aici, iar opțiunea păcii, este din nou scoasă de pe masă, arată că scenariul unei escaladării, este tot mai probabil, cu fiecare lovitură a celor două tabere.

În linii mari, căderea celui de-al doilea Templu și răscoala înfrântă a evreilor, în anul 70 din primului secol al erei noastre, au dus la prima mare expulzare a evreilor din Iudeea. În sec. al II-lea, după răscoala masivă a lui Bar Koba, înăbușită cu greu de armatele romane conduse de împăratul Hadrian, evreii au fost expulzați definitiv din Iudeea, provincia fiind redenumită în Palestina iar Ierusalimul - în Aelia Capitolina.

Din aceste moment începe istoria marii diaspore evreiești. După căderea Imperiului Bizantin și venirea în zonă a turcilor selgiucizi, scurta ședere a cruciaților și venirea otomanilor, în zonă, arabii musulmani devin majoritari. De la finele sec. XIX, au început migrațiile evreilor către Palestina, în număr destul de mic, sub influența mișcării sioniste. Un rol important în această migrație l-a avut Declarația Balfour, o scrisoare de nici 80 de cuvinte, care a relevat angajamentul Imperiului Britanic de a face din Palestina „căminul național” al evreilor.

Sfârșitul Primului Război Mondial și căderea Imperiului Otoman a deschis calea unor migrații fără precedent, în special în anii 1930, când Palestina se afla sub mandat britanic. Sprijinul Londrei pentru astfel de mișcări a dus la două mari revolte arabe în acei ani, fiind dislocat un număr masiv de militari pentru a asigura ordinea.

La 14 mai 1948, la câteva zile de la retragerea britanicilor, în temeiul unei rezoluții a ONU, David Ben-Gurion proclamă independența Statului Israel, văzut ca un teritoriu sigur pentru evreii care fugeau de persecuțiile din întreaga lume, în căutarea unui „cămin național”.

Pentru palestinieni, ziua a intrat în istorie ca Nakba, sau Catastrofa, afirmând că a rezultat în deposedarea și distrugerea visului acestora de a avea vreodată un stat al lor. Războiul de Independență al Israelului, purtat contra a cinci state arabe, a dus la mutarea a cca. 700 de mii de refugiați palestinieni (sau jumătate din populația arabă a Palestinei Britanice) în Iordania, Liban, Siria sau Gaza, Cisiordania și Ierusalimul de Est.

Alți palestinieni, care nu și-au părăsit casele, au rămas în Israel și fac parte astăzi din minoritatea arabă, care constituie cca. 20% din populația statului evreu.

În anul 1967, Israelul a declanșat un atac preventiv asupra Egiptului și Siriei, susținute de URSS, iar după șase zile de lupte, a ocupat Malul de Vest al Iordanului, Estul arab al Ierusalimului și Înălțimile Golan din Siria.

Ulterior, în 1973, Egiptul și Siria au încercat să se răzbune și au atacat pozițiile israeliene de la Canalul Suez, Înălțimile Golan, declanșând războiul de Yom Kipur. Luați prin surprindere, militarii israelieni au reușit totuși să respingă atacurile și să ocupe noi zone întinse. Început la 7 octombrie, adică acum 50 de ani, episodul Yom Kipur este deseori citat ca referință pentru atacurile din 7 octombrie 2023.

Nouă ani mai târziu, în 1982, Israelul, sub comanda viitorului premier Ariel Sharon, a invadat Libanul, forțând refugierea a mii de luptători palestinieni sub conducerea lui Yasser Arafat. În 2006, un alt război a izbucnit cu gruparea Hezbollah.

În 2005, Israelul s-a retras din Fâșia Gaza, unde au fost organizate alegeri, câștigate de gruparea Hamas, care a instaurat un regim dictatorial. Conflictele cu Israelul au avut loc în anii 2006, 2008, 2012, 2014 și 2021, soldate de fiecare dată cu mulți morți și răniți din ambele tabere.

În această perioadă, a avut loc și două Intifade sau răscoale ale palestinienilor, între 1987 - 1993 și 2000 - 2005, care au presupus un val de atentate sinucigașe, din partea Hamas și a altor grupuri militante. Acest lucru a atras o replică dură din partea guvernelor israeliene, care au înăbușit aceste răscoale, cu ajutorul forțelor armate. Pe termen lung, aceasta a dus la radicalizarea ambelor părți. În cazul palestinienilor, asta va însemna apariția unor mișcări, precum Hamas, iar în cazul Israelului, o clasă politică tot mai de extremă-dreapta, adeptă a unor soluții tot mai dure.

Prima încercare reușită a avut loc în 1979, când Egiptul a devenit prima țară care a recunoscut Israelul și a semnat un tratat de pace, încheind 30 de ani de ostilități. În 1993 au fost semnate acordurile de pace între premierul Yitzhak Rabin și Yasser Arafat. În rezultat a fost stabilită Autoritatea Palestiniană.

În 1994, Israelul a semnat un tratat de pace cu Iordania.

În 2002, un plan arab a oferit Israelului relații normale cu toate țările arabe în schimbul retragerii totale din teritoriile pe care le-a ocupat în războiul din 1967 din Orientul Mijlociu, al creării unui stat palestinian și al unei "soluții juste" pentru refugiații palestinieni.

Eforturile de pace au fost blocate din 2014, când discuțiile dintre israelieni și palestinieni au eșuat la Washington.

Ulterior, palestinienii au boicotat relațiile cu administrația președintelui american Donald Trump, deoarece aceasta a inversat decenii de politică americană, refuzând să susțină soluția celor două state - formula de pace care prevede un stat palestinian înființat pe teritoriul pe care Israelul l-a capturat în 1967.

De la finele anului 2022, Israelul are la putere cel mai de extremă-dreapta guvern din istoria sa, ceea ce complică și mai mult posibilitatea identificării unei soluții. Membrii coaliției de guvernare, cum ar fi ministrul securității de stat, Ytamar Ben Gvir, cu atribuții de control a poliției, condamnat în repetate rânduri pentru incitare la ură împotriva arabilor, nu de puține ori au provocat palestinienii și au amenințat cu extinderea colonizărilor în teritoriile ocupate din Cisiordania.