PORȚIA de istorie | O călătorie în Chișinăul interbelic al anului 1931. Ce însemna „orașul românesc” de atunci

De altfel, la venirea rușilor în zonă, la 1812, Chișinăul avea între 1.500 și 7.000 de locuitori (cifrele diferă în diferite surse). Ștefan Ciobanu estima, în 1925, că cel mai probabil, numărul locuitorilor era de 10 - 12 mii, întrucât orașul avea 2.109 case și 448 de prăvălii.

La venirea în 1816 a țarului Alexandru I, generalul Pavel Kisellef i-ar fi spus despre Chișinău că nu era decât „un sat mare, murdar și prost cu patru sau cinci case de piatră”.

Cu câțiva ani mai înainte, călătorul rus Anatolii Demidov, care a trecut prin Chișinău în 1838, scria cu o anumită doză de ironie: „Despre Chișinău nu putem spune nimic, în afară de aceia doar, că el este foarte vast și că el, ca și Roma, este așezat pe câteva coline”

„Chișinăul, considerat azi ca unul din orașele înstrăinate prin caracterul eterogen al populației, păstrează încă multe amintiri ale vechilor timpuri, înainte de 1812, pe când făcea parte din Moldova românească”, scria Petre Constantinescu-Iași la 1931.

Pornind la pas prin centrul vechi, un singur colț din partea de sus a orașului, cunoscut și ca „târgul nou rusesc” era ceva mai înaintat în timp, păstrând „puține urme ale acestei vechimi”.

Așa aflăm că o parte din istoria zonei vine din perioada anilor 1795 - 1819, când târgul Chișinău cunoaște un avânt ce se traduce prin construirea sau refacerea în piatră a mai multor obiective, printre care și cinci dintre cele șase biserici ale localității. O evoluție cumva firească, după arderea târgului de către turci, în urma campaniei din 1789.

Excursia noastră de astăzi, ghidată de istoricul ieșean, ne va purta prin trei dintre cele mai vechi case ale Chișinăului, construite înainte de 1845. 

Conform academicianului Ștefan Ciobanu, în 1925, Chișinăul se situa pe o suprafață de 7.181 de hectare, cu o întindere de peste 10 km lungime și peste cinci lățime. Capitala Basarabiei se împărțea în trei părți distincte: orașul nou, orașul vechi și suburbiile orașului.

Din cele 106 străzi ale capitalei Basarabiei, abia vreo 30 formau orașul nou, fiind vorba de străzi largi, bine aliniate, cu case moderne și cu câteva parcuri.

„Partea de jos a orașului, care se lipește de râulețul Bâc, formează orașul vechi, cu străzi strâmbe, întortocheate, cu un amestec pitoresc de case moderne cu case vechi, în care se găsesc și case în stil moldovenesc”, scria Ciobanu.

Aceasta era zona în care avea loc excursia lui Petre Constantinescu-Iași în 1931.

Despre prima casă din listă, Constantinescu-Iași scria că era cea mai bine păstrată casă, cu o bogată istorie și stil arhitectural. Era amplasată în partea cea mai de jos a orașului, „pe ultimul colnic care mărginește câmpia de pe malul Bâcului ce servește și astăzi în parte pentru grădini de zarzavat”, fiind vorba de strada Ogorodnaia, adică a grădinarilor „nume pe care îl poartă însuși proprietarul”.

La momentul scrierii, proprietarul casei era un rutean de origine, locuința aparținând soției sale, născută Mitcov, care o moștenise de la bunica ei, de origine bulgară.

„Socotind că actuala descendentă e destul de în vârstă, ne putem întoarce cu patru generații înapoi, 120 de ani, de când se știe sigur de existența casei în aceeași stare - data construirii ei cade între 1800 - 1810, epocă importantă pentru viața acestui colț de Chișinău”, nota Constantinescu-Iași.

Pentru P. Constantinescu-Iași ceea ce i-a atras atenția la această locuință au fost stâlpii casei care „sunt de un lucru atent”.

„Din lemn de stejar, în patru muchi, mai subțiri sus, prezintă capitelul și umflătura entasisului sculptate cu dinți de ferăstrău și muluri ascuțite”, scria acesta. Aceștia mai erau prevăzuți cu baze sculptate și cu tălpi, de asemenea ornate, pe care se sprijineau grinzile.

Un alt detaliu ce atrage atenția este că podul casei era lucrat din lemn și acoperit cu lut, iar acoperișul „în versante cu clin, e lucrat din olane”.

„Materialul casei din piatră, mai ales temelia și subsolul, mai solidă părând decât aceea din care se lucrează azi casele din Chișinău; păreții și scara spiralată din cărămidă arsă refractară, mult mai rezistentă ca cea obișnuită”, adăuga autorul.

Numită după familia fostului proprietar, la 1932 se afla în gospodăria unui alt bulgar, pe numele său G. Atanasiu. Mai mare ca dimensiuni dar și mai prost îngrijită, aceasta avea, potrivit istoricului „un aspect asemănător caselor similare din vechiul Regat”.

Familia primilor proprietari, Stoianov, era dată dispărută, după cum mărturisește istoricul. După calculele proprietarului, casa avea o vechime de 150 de ani, ceea ce o face mai veche decât prima și duce construirea ei către finele sec. XVIII, când în zona Chișinăului apar primii bulgari.

Cercetând arhivele, Petre Constantinescu-Iași notează că a găsit câteva date care ar putea vorbi despre primii proprietari dispăruți.

„Am găsit pe un Stoianov și soția lui, dăruind la 1836, un sfeșnic bisericei Mazarachi din apropiere, trebuie să fie sigur proprietarul acestei case, poate acelaș ce-a zidit-o”, afirma autorul.

În acest caz, atenția istoricului a fost atrasă de un „larg cerdac pe jumătate de lungime (2,5 m. lățime) ca un balcon, la care se urcă o scară cu treptele azi din lemn, paralelă cu casa”.

„Cealaltă jumătate a cerdacului, mai îngustă, se continuă pe fațada estică, pe toată lungimea ei de 8 metri. Balconul e susținut de 4 stâlpi de lemn, ușor canelați, pe două rânduri pătrate, drept susținător, sunt evident mai noi ca ceilalți stâlpi ai cerdacului, câte 3 la fiecare fațade, la est lipsind câțiva”, nota oaspetele capitalei basarabene.

În ce privește a treia casă din lista lui Constantinescu-Iași, situația este mult mai complicată, or, despre primii sau cei mai vechi proprietari, nu se cunoștea aproape mai nimic. Înaltă, cu două etaje mai distincte decât la celelalte două case, era înconjurată pe fațada estică, ce dă la stradă, ca și pe cea sudică de-un „ceardac cu frumoși stâlpi”.

„Cine a fost primul ei proprietar și când a fost construită nu se mai știe precis. Actualul, un evreu, o are de la părinți, care au cumpărat-o de la doi frați, negustorii armeni Hagi Turief, din Grigoriopol, în 1902. Știe că și aceștia o cumpăraseră de la alți proprietari, numind casa „turcească”, ceea ce presupune ridicarea ei pe vremea stăpânirii Turcilor, deci, înainte de 1812”, nota acesta.

Această casă era ceva mai deosebită, Constantinescu-Iași afirmând că era înaltă și cu două etaje, fiind înconjurată pe fațada estică de un cerdac cu „frumoși stâlpi”.

„Pe lungimea de 12 m a fațadei străzii, cerdacul a fost prins la partea sudică de-o construcție în piatră, destul de veche, dar adaosă, căci nu intră în planul obișnuit acestui fel de clădiri; se și vede aceasta din continuarea cerdacului care s-a păstrat cu stâlpul respectiv în colțul sud-estic”, scria istoricul.

Faptul că aspectul acestor case aducea aminte de vremurile când Chișinăul era un simplu sat este amintit și de academicianul Ștefan Ciobanu care, în 1925, îl numea „Chișinăul românesc”. Cercetătorul scria că acest aspect al orașului putea fi văzut în mahalalele și suburbiile capitalei Basarabiei: Bariera Sculenilor, Buiucanii, Valea Dicescului, Sf. Vineri, Schinoasa, drumul Băcioiului, Meleștiu, Frumușica, Malina Mică și mare și alte zone asemănătoare „cu aspectul unor sate răzășești”.

„Aici se pot vedea căsuțe albe țărănești în mijlocul livezilor, fântâni cu cumpănă și ciutură, coșare pentru animalele domestice și câte o droaie de copii în străzile pline de praf. Viața orașului zgomotos și străin parcă n-a trecut pe aici, pe la acești răzeși așezați de către Ștefan cel Mare pe acest locuri”, scria Ciobanu.

De altfel, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, orașul Chișinău era relativ aglomerat, cu o populaţie estimată la aproximativ 120.000 locuitori (conform recensământului din 1930 în Chişinău locuiau 117.016 oameni), cu o arhitectură mixtă, ceea ce reflecta intercalarea culturilor rusă şi română, rezultând un oraş multietnic care, deşi ascundea tensiuni, era un loc unde fiecare etnie se putea reproduce cultural şi educațional.