Cozonacul se găsește și în Grecia, doar că sub bumele de „plakous”. Coptura grecească are la bază trei ingrediente de bază: miere, stafide și nuci.
Românii au „împrumutat” de la greci drojdia și pâinea dospită, apoi au adăugat în cozonac fructele uscate. La început au fost doar două varietăți numite „libum” și „placenta”, de la cea din urma venind termenul de „pască”.
Cozonacul era un desert popular în Evul Mediu. Brutarii europeni îl pregăteau des, pentru ca ținea mai mult timp.
În Marea Britanie, prima rețetă de cozonac apare într-o carte de bucate din 1718, cu recomandarea de a fi copt în forme lungi și înguste. Această formă a devenit cea mai populară și recomandarea a rămas valabilă și în zilele noastre.
Controversata regină a Franței, Marie Antoinette, a rămas în memoria oamenilor prin fraza: „Să mănânce cozonac, daca nu au pâine”. Totuși, în acest context regina nu se referea la popularul desert, ci la firimiturile pe care, la sfârșitul zilei brutarul le aduna de pe formele folosite sau din cuptor și le scotea afară pentru cerșetori.
Fiecare popor a dezvoltat o preferință pentru un anumit tip de cozonaci. Românii îl preferă pe cel pufos, englezii il prefera pe cel mai uscat, cu fructe confiate, francezii preferă cozonacii în forme mai mici, cu multă ciocolată.
În Anglia există o tradiție care spune că în timp ce framânți aluatul de cozonaci, dacă îți pui o dorință, iar cozonacii vor crește in cuptor, dorința se va îndeplini.
Un Emoji sau Sticker va îmbogăți acest articol.