Poarta m-a ales pe mine, nu eu pe ea. La 14 ani, am început să joc fotbal, ca jucător de câmp. Nu pot spune că aveam cele mai bune calități pentru un fotbalist, eram masiv și destul de greoi. La un turneu, portarul nostru fiind foarte scund, primea multe goluri pe sus. Am decis să fiu eu portar, poate voi apăra mai bine. Oricum nu puteam fi mai rău decât în teren. Eram îndrăzneț, nu aveam frică de minge, să primesc lovituri la poartă. De atunci, am rămas portar pentru totdeauna. 

Nu cred, eu totuși mă ghidez după fraza „niciodată nu e prea târziu”. Cred că mai importantă este dorința. În mod normal, acum, fiind și antrenor de portari, nu prea le dau mari șanse celor care încep fotbalul la 14 ani, vârsta optimă ar fi 8-9 ani. Atunci, erau vremurile altfel, cred că dorința mea de afirmare era foarte mare, de asta am și reușit.

Eu sunt de la sudul Moldovei, din orășelul Cantemir. La noi nu existau încă antrenori de portari. Mă antrenam la început singur, luam filmulețe de pe Youtube și învățam lecția de acolo. Din păcate, nici acum nu există antrenori de portari în Cantemir. De la 14 până la 16 ani, am jucat la „copii și juniori”. Fiind destul de bun și având un fizic dezvoltat, mereu jucam cu juniori mai mari de vârstă, cu un an, doi. La 16 ani, mi-am făcut debutul la echipa de seniori, în Divizia B. Țin minte și acum, că am fost învins de trei ori într-un meci cu FC Căușeni. Tot atunci am făcut și primii bani în fotbal. La vârsta de 17 ani, am fost monitorizat de Sfântul Gheorghe Suruceni. După ce am dat probe la ei, am fost ales, alături de alt băiat, să reprezint clubul din Suruceni. După probe, am ajuns să am chiar și agent de fotbal.

Eu nu știam la acea vârstă ce înseamnă un agent, el nu venise la sud, ne-a văzut la acel meci de probă. După, ne-a contactat părinții, ne-a asigurat cazare și chiar o școală unde să învățăm. 

Când am ajuns la Suruceni, aveam 17 ani. Era totul altfel acolo. Pentru prima dată m-am antrenat alături de un antrenor de portari. Eram căpitanul echipei de juniori. Echipa mare a lor juca în Divizia A, cu șanse reale de promovare. Doar că exista o problemă, școala. Era luna martie, aproape de sfârșitul anului școlar, este destul de greu să te acomodezi într-o așa scurtă perioadă de timp. Eram nou în clasă, era cu totul alt mediu. Chiar se obișnuia să dai cadouri la profesori, trebuia să scoatem bani din buzunarul propriu pentru asta. Notele nu erau printre cele mai bune, din cauza meciurilor și antrenamentelor, am fost uneori nevoit să absentez de la ore. Din această cauză, după o discuție cu părinții mei, am hotărât că este mai bine să mă întorc la Cantemir. 

Cred că da. Acolo am terminat liceul și continuam să joc fotbal în Divizia B. În 2010, după absolvirea liceului, am fost în probe la echipa Saxan Ceadîr-Lunga. La primul turneu, n-am jucat, erau jucători buni acolo. A urmat un meci cu Barda, în care am jucat titular. După asta, parcă totul s-a legat. Echipa era destul de bună, făceam cantonamente, era un mediu aproape profesionist. În primul sezon de Divizie A, am luat locul 5, iar în al doilea, am promovat, fiind campioni. Echipa s-a întărit pentru Divizia Națională, iar eu devenisem al treilea portar. A fost o decizie destul de greu de digerat. Am muncit din greu, m-am antrenat, mi-am așteptat rândul și am ajuns din nou primul portar al echipei. În doi ani, la 23 de ani, eram căpitanul echipei în Divizia Națională. În acel moment nu realizam aceste lucruri, eu jucam fotbal de plăcere. 

Nu aș fi dorit să plec, dar au apărut probleme la club. Erau restanțe salariale mari, de la trei luni în sus. Apoi am primit o ofertă de la Petrocub Hâncești. Urma să am salariu dublu și o stabilitate oarecare salarială. Am fost integralist tot sezonul 2016, singurul din lot care a jucat meci după meci. După ce a fost schimbat antrenorul, lucrurile au luat o întorsătură dubioasă. Am făcut un cantonament în pauza de iarnă, în Bulgaria. Cu patru zile înainte de începerea campionatului, am fost anunțat că nu mai sunt dorit și mai bine ar fi să plec. 

Eram puțin disperat pentru că mai erau doar patru zile până la primul meci. Am reușit să-mi găsesc echipă până la urmă. Am semnat cu Speranța Nisporeni. Deși m-am dus accidentat, am reușit să mă recuperez și să devin titular.

Da, am apărat foarte bine până în vară. Însă vara, în fiecare an, este organizată „Bătălia Portarilor” la Chișinău. Un concurs la care m-am înscris încă de o lună. Coincidența face că organizatorul concursului să fie președintele celor de la Zaria Bălți. Noi am avut meci cu ei cu o săptămână mai devreme. Meciul cu Zaria l-am pierdut cu scorul de 4-2. N-am avut cea mai bună prestație, dar deja eram înscris pentru concurs. M-am dus la „Bătălia Portarilor” și chiar am obținut locul doi, primul fiind Dumitru Celeadnic, viitor portar al naționalei. Când am revenit la antrenamentul echipei, mă așteptam să fiu felicitat pentru prestația mea, locul doi este ceva de succes, am reprezentat clubul cu brio. În schimb, am fost așteptat de către președintele clubului. Am fost certat, acuzat de înțelegeri pe la spate și chiar înjurat de către acesta. În fața colegilor, am spus că sunt gata să fiu verificat chiar de poliție, gata să dau orice probă pentru a demonstra că nu am participat niciodată la trucarea meciurilor. Conducătorul celor de la Speranța chiar m-a scos în oraș în încercarea, prin diferite scheme manipulatoare, să scoată adevăruri care nu existau, cum că aș avea două telefoane, că auzise el convorbiri. Însă totul era fictiv, doar în capul lui. Eu nu am suportat astfel de comportament și am plecat de la club. Mai aveam încă șase luni de contract, chiar dacă nu dorea să-mi înapoieze actele, am plecat.

Oarecum da, la 26 de ani, cariera mea profesionistă era gata. Am revenit acasă, am jucat câteva meciuri în Divizia B, însă jucam atacant. În trei meciuri aveam șapte goluri. Am fost la munte, la odihnă, gândul meu nu mai era cu siguranță la fotbalul profesionist. Am încercat să deschidem o academie de fotbal cu unii prieteni și chiar ne-a reușit. Atunci au fost primii pași în antrenorat. Dar mă gândeam să plec și peste hotare pentru a câștiga mai mulți bani. Totuși, am primit o ofertă de la Petrocub. Am fost în cantonament la Tiraspol, am stat două luni. Între timp, mi-a venit viza pentru a pleca la muncă în străinătate. După o discuție cu antrenorul, în care i-am explicat că aș dori să plec, am 26 de ani, am un salariu mic și doresc să-mi fac o familie, acesta m-a înțeles și mi-a permis să plec.

Continuarea interviului va fi publicată, mâine, pe AGORA. 

Autor: Dragoș Gheorghiță