„Șî cu Estu’, șî cu Vestu’” - versiunea Ceaușescu
Până a ajunge la declarația de la Snagov, trebuie de menționat însă că România a semnat primele tratate înainte de fondarea UE (1993, prin tratatul de la Maastricht). În ianuarie 1974, o înțelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de Preferințe al Comunității, după care regimul Ceaușescu a semnat o serie de acorduri cu CEE pentru facilitarea schimburilor comerciale. În 1980, România a purces la recunoașterea de facto a Comunității Economice Europene, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România - CEE, concomitent, fiind semnat și Acordul asupra Produselor Industriale.
Nicolae Ceaușescu și președintele Francez între 1974 și 1981, Valery Giscard d'Estaing
foto: media.evz.ro
Acești doi pași aveau loc în contextul politicii de „echilibru” a lui Nicolae Ceaușescu, care încerca să obțină concesii economice de la blocul estic (Consiliul Economic de Ajutor Reciproc, organizație sub controlul URSS) și beneficii de la țările din blocul capitalist. Ceaușescu este, de fapt, nevoit să semneze o asemenea înțelegere cu blocul vestic, întrucât toate tratatele bilaterale cu diferite țări din vest, pe care reuși să le semneze până atunci, deveneau practic nule, odată cu o consolidare instituțională a blocului economic vest-european.
După acordul din 1980, Ceaușescu însă ia o decizie radicală de a plăti cu orice preț datoriile către FMI și alți creditori. Anterior, Ceaușescu investise masiv în industria petrochimică. Doar că statul român nu mai avea așa de mult petrol ca altă dată, respectiv, miza pe relațiile bune cu țările din orientul mijlociu. Situația geopolitică i-a jucat festa. În 1973, țările OPEC impun embargo în urma războiului arabo-israelian, iar prețul la petrol crește de patru ori. Apoi, în 1979, șahul iranian, cu care Ceaușescu avea relații speciale, pleacă din Iran în urma unei revoluții, lucru care a complicat și mai tare piața petrolieră. România se concentrează în următorii 10 ani pe exportul masiv de produse și materii pentru a plăti datoria externă, iar asta se face din contul sărăcirii tot mai mari a populației României, care a trebuit să suporte lipsuri alimentare, energie electrică câteva ore pe zi și multe altele. În același timp, Ceaușescu se angaja în proiecte de infrastructură megalomane, precum „Casa Poporului”, clădire care astăzi găzduiește Parlamentul României.
După revoluție, până la cerere
România și-a reînnoit relațiile cu UE încă în primul an de după revoluție. În octombrie 1990, România și Comunitatea Economică Europeană semnează un acord ce reglementează colaborarea economică dintre cele două părți. Următorul pas decisiv este făcut în 1993, când se semnează deja o asociere politică între cele două părți.
Acordul intră în vigoare la 1 februarie 1995. Anul 1995 de fapt e anul decisiv care a pornit procesul de aderare al României, inclusiv declarația de la Snagov.
Întruniţi astăzi, 21 iunie 1995, la Snagov, semnatarii prezentei Declaraţii constată că Strategia naţională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană elaborată de Comisia special constituită în acest scop, din reprezentanţi ai partidelor politice parlamentare, ai Guvernului, ai cercurilor academice, ai societăţii civile exprimă orientarea fermă a României de a-şi axa dezvoltarea pe promovarea atributelor unei societăţi democratice - statul de drept, pluralismul politic, separarea puterilor alegeri libere, respectarea drepturilor omului, inclusiv ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, crearea unei economii de piaţă eficiente şi durabile, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii Europene.
Autor: Secvență din declarația de la Snagov
Semnatarii declarației de la Snagov
i0.wp.com
Ea era semnată la acel moment de toate partidele cele mai importante din Parlament. De la partidul de guvernare, PDSR (fostul FSN a lui Ion Iliescu, partid al fostei nomenclaturi comuniste), până la naționaliștii lui Corneliu Vadim Tudor sau Partidul Uniunii Maghiare a celei mai mari minorități etnice din țară, partid condus atunci de Marko Bela. A doua zi după semnare, România depunea oficial cererea de aderare la UE.
România a trebuit să mai aștepte doi ani pentru a primi răspunsul Comisiei Europene cu privire la cererea de aderare la UE, care a venit abia în 1997. În anul următor, 1998, a fost întocmit un „Raport privind Progresele României în Procesul de Aderare la Uniunea Europeană".
În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiția îmbunătățirii situației copiilor instituționalizați și pregătirea unei strategii economice pe termen mediu). După decizia Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999, negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000.
Etapele aderării României la UE (partea I)
AGORA
Etapele aderării României la UE (partea II)
AGORA
Negocierile, aderarea
La negocierile de aderare au participat Comisia Europeană (în calitate de reprezentant al statelor membre) şi reprezentanţii României. Din partea României, coordonarea procesului de negociere era în atribuția Ministerului Integrării Europene şi a Delegaţiei de Negociere a Aderării României la Uniunea Europeană. Negociatorul-şef conducea procesul de negocieri și monitoriza progresele făcute de România în punerea în practică a aquis-ului comunitar. Ministerul, pe de altă parte, coordona toate activitățile de integrare europeană și gestiona asistența financiară.
De asemenea, pentru fiecare domeniu în parte, existau „delegaţii de sector", care au fost formate din reprezentanţi ai diferitelor ministere sau ai altor instituţii cu atribuţii în domeniu.
Una dintre condiţiile necesare pentru ca România să adere la Uniunea Europeană a fost să adopte şi să pună în practică legislaţia europeană (denumită aquis comunitar), împărţită în 31 de domenii, care au făcut obiectul aşa-numitelor capitole de negociere.
Fiecare capitol a fost deschis pentru negociere în momentul în care Uniunea Europeană a considerat că România a ajuns la un nivel minim de adoptare a legislaţiei europene din domeniu. Practic, pe fiecare dintre acele 31 de domenii se făcea o poziție a României, care era prezentată Comisiei, și care, în urma unui screening, putea decide fie închiderea provizorie a capitolului, fie să solicite clarificări sau informații suplimentare.
Odată ce se ajungea la o poziție comună, capitolul se considera închis provizoriu. Nici un capitol nu era închis permanent, acest lucru urmând a fi făcut după finalizarea tuturor negocierilor.
Trebuie de menționat din start că, deși a început negocierile în același timp cu țările care au aderat ulterior în 2004, România a fost considerată „o ţară mai deloc pregătită pentru acest proces, lucru evidenţiat în mod categoric în 1997, de Uniunea Europeană, atunci când a evaluat stadiul reformei în fiecare dintre ţările est-europene care solicitaseră aderarea”.
În primul an de negocieri, România a deschis 9 capitole și a închis provizoriu negocierile pentru 6. În paralel, România trecea prin schimbări structurale și se înființau instituțiile sus-numite (Ministerul pentru Integrare Europeană și delegația). Procesul a fost dinamizat în următorii ani, însă, principala problemă a României a fost capitolul legat de justiție și afaceri interne.
România, se menționa în presa acelor vremuri, avea în continuare „reputaţia de a produce documente care sună frumos, dar care rămân doar pe hârtie”. Totodată, jurnalista Rodica Culcer, directoare de știri a postului public de televiziune, menționa că „guvernanţii români ştiu şi ei că pot să se joace cu Bruxelles-ul de-a şoarecele cu pisica şi le râd în nas atât comisarilor". „Dacă instituţiile europene nu vor fi atente şi exigente, îşi vor pierde reputaţia, deoarece: nu periferia balcanică va fi civilizată de Europa, ci Europa va fi compromisă de periferia balcanică”, spunea ea atunci.
România a finalizat negocierile de aderare, prin închiderea ultimelor două capitole de negociere: Capitolul 6 – Concurenţă şi Capitolul 24 – Justiţie şi afaceri interne. Închiderea celor două capitole a avut loc cu ocazia desfăşurării Conferinţei de aderare a României la UE, care a avut loc la Bruxelles, în seara zilei de 8 decembrie 2004. Totul, doar cu o singură condiție: de a menține reformele pe domeniul justiției și de a progresa semnificativ până în 2007, momentul aderării. În caz contrar, UE își rezerva dreptul de a invoca ceea ce se cunoaște acum ca și „clauza de salvgardare”.
Procesul de negocieri
AGORA
Ea prevedea că, în cazul în care România nu ar reuși să atingă obiectivele de referință în mod corespunzător, Comisia poate aplica clauzele de salvgardare, în special suspendarea obligației statelor membre de a recunoaște și executa, în condițiile stabilite de legislația comunitară, hotărârile judecătorești și deciziile judiciare din România, precum mandatele de arestare europene. Pe lângă limbajul birocratic, asta putea însemna amânarea aderării României la UE cu cel puțin încă un an, adică în 2008.
O parte din restanțele din justiție au fost eliminate odată cu venirea la Guvern, în 2004, a ministrei Justiției, Monica Macovei. Ministerul condus de Macovei a inițiat proiecte de lege incluse în strategia națională de luptă împotriva corupției, legile privind reforma justiției, care au fost adoptate în urma procedurii de asumare a răspunderii guvernamentale, Legea nr. 90 din 15 aprilie 2005 (în virtutea căreia orice fost ministru poate fi anchetat pe baza dreptului comun, fără avizul parlamentului) și proiectul de lege privind înființarea Agenției Naționale de Integritate, al cărei scop este controlarea averilor demnitarilor.
Referendumul
România a organizat referendumul constituțional de aderare la Uniunea European pe 18-19 octombrie 2003. Acesta avut loc timp de două zile, deoarece estimările inițiale arătau că ar fi fost nevoie de două zile pentru ca 50% din alegători să se prezinte la vot.
Datele Autorității Electorale Centrale a României
AGORA
Românii au profitat de ocazie și au introdus în Constituție o serie de alte prevederi mai tehnice, ce necesitau modificarea Constituției până atunci, dar nu reușeau din cauza contextului politic. A fost practic o actualizare a textului legii supreme. Cea mai importantă parte, însă, legată de integrarea europeană, a fost inclusă în titlul VI al legii supreme, ce se referă la faptul că tratatele și reglementările comunitare au prioritate față de legile naționale.
La referendum au ieșit 55,7% din alegători. 89,7% dintre ei au votat pentru modificările introduse în constituție, fără multe emoții.
De fapt, de-a lungul timpului, opinia publică a fost, în mod majoritar, pentru integrarea europeană, existând tot timpul o unanimitate în clasa politică în acest sens. Cele mai recente sondaje arată că aproape 50% din români spun că integrarea europeană e un lucru bun, în timp ce doar 19% spun că e un lucru rău. O poziție neutră o au o alți 31%.
În 2007, la 1 ianuarie, România oficial devenea membră a Uniunii Europene.
Problemele post-aderare
Pentru cei care se așteaptă că, odată cu integrarea în UE, vor fi câini cu colaci în coadă pe străzi sau va veni un camion în PMAN să descarce miliarde de dolari, vine aici o veste proastă. Toate astea pot avea loc, dacă se demonstrează, prin scriere de proiecte, organizare instituțională corespunzătoare, că aceste lucruri sunt cumva fezabile și au sens. Respectiv, cu acest lucru s-a confruntat și România. Din cauza pregătirii proaste, mai ales a instituțiilor de stat, România a absorbit, între 2007 și 2013, aproximativ 57% din fondurile rezervate ei de către UE. În practică, asta înseamnă că UE poate a și rezervat banii, dar România nu a avut capacitatea de a scrie politici, proiecte, studii, programe de stat ca să-i folosească. Țara nu a avut capacitatea inițială de a administra acele fonduri. Acel nivel era mult sub media europeană.
Abia în perioada 2014-2020, România a făcut progrese la acest capitol, ajungând la 83%. Totuși, în comparație cu alte țări din Europa de Est, iar aici dăm exemple de țări ca Ungaria sau Polonia, România rămâne în continuare în urmă, media europeană fiind în continuare peste 90%.
La începutul acestui an, presa română scria că România nu a reușit să absoarbă decât 2% din fondurile pentru perioada 2021-2027. „Gradul de absorbție, într-adevăr, este unul mic, undeva la 2%. Eu îmi doresc ca gradul de absorbție să ajungă la 15% la finalul anului 2024. Practic, acest an va fi de contractare”, spunea ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene, Adrian Câciu.
Chiar și așa, în perioada de stat membru UE, România a absorbit fonduri europene de 90,84 miliarde de euro și a plătit la bugetul Uniunii Europene 29,21 miliarde de euro, rezultând un plus de 61,6 miliarde de euro, absorbție netă de fonduri nerambursabile. Dar se putea și mai mult.
PIB per capita în R. Moldova și România
Date: Banca Mondială
Un Emoji sau Sticker va îmbogăți acest articol.