Geamul spart

Ce face deosebită această casă? Simplu. Faptul că acolo trăiește un frizer. Omul și-a făcut o anexă dintr-o parte din verandă și, de dimineață până seara, tunde sătenii. Moșnegi cocârjați, flăcăi fercheși, femei care vor să treacă repede cu pieptenele prin cap, pentru că n-au timp, copii care atunci când văd foarfeca se apucă de plâns. Oricine strigă la poartă, trage de clanță, va fi tuns. De obicei, ziua cea mai încărcată e sâmbătă-seara. Bărbații se adună ca să devină frumoși și să schimbe o vorbă. A se aduna la poarta frizerului a devenit o tradiție, un însemn al grijii pe care fiecare gospodar și-o poartă.

Acest frizer e tatăl meu și prin mâinile lui au trecut aproape toate capetele satului. Încăperea în care a tuns de peste 25 de ani e locul celor mai diverse discuții, destăinuri, certuri, tăceri, locul care așa cum știm numai noi, cei de-ai casei, a văzut multe. Tuns pe datorie, pe brânză, pe lapte, pe miere, pe vin, pe relații, pe ziua de mâine, pe milă.

Tata a fost un frizer sisific, în jurul scaunului care era cândva de piele, pe linoleum, s-a făcut un cerc, e un cerc bătătorit și ros în jurul axei sale, zi de zi, cap de cap, foarfecă cu foarfecă. 

Îmi amintesc această istorie despre care voi scrie și mi se pare ruptă din altă realitate, nu a mea. Totul a început într-o noapte de sâmbătă spre duminică, când era trecut de ora 12:00. Am auzit un bubuit. Am ieșit cu ochii cârpiți de somn și l-am văzut pe tata în ogradă, la poartă, lângă frizerie. Cineva aruncase un pietroi în verandă. Pe jos, în întuneric, străluceau ca niște licurici bucăți de sticlă. Tata, liniștit de felul său, fără să spună ceva, a aprins lumina, a măturat și a spus că trebuie să ne culcăm. A doua zi, când m-am trezit, părea că nimic nu s-a întâmplat. Veranda avea toate geamurile întregi. Tata...

Istoria s-a repetat peste o săptămână, doar că de data aceasta însoțită de strigăte obscene. Toate îl aveau drept protagonist pe tata. De atunci, a început calvarul familiei mele. Stăteam cu frica în sân că nu vom mai avea ochiuri întregi. Țin minte nopțile în care tata a stat de pândă ca să identifice făptașii. Era vara. Tata nu-mi permitea să stau cu el, mă trimitea la culcare. Cum aș fi putut să dorm? În mintea mea de copil, aveam vreo 11 ani, ceea se se întâmpla era groaznic. Chiar era. Mă temeam ca tata să nu fie lovit cu o piatră în cap, mă temeam să nu devină prea curajos și să iasă de după gard, să fie bătut, batjocorit. Trăiam un sentiment acut de frică și...rușine. Ce aveau cu noi? Era o formă de a se amuza? Divertisment rural? Erau oare aceiași băieți care peste o zi o să vină la tuns cu 20 de lei, sau pe datorie? Mintea mea de atunci devenea locul unor confruntări iluzorii. Îmi imaginam că ies de după poartă cu lanterna și le spun că e rușine ceea ce fac, că țin un discurs care i-ar umaniza pe răufăcători. Apoi, îmi imaginam că mă lupt cu ei așa cum se lupta Jackie Chan, actorul pe care tata îl iubea. Îmi imaginam că pot deveni salvatoarea familiei. 

Tata a apelat la poliția din sat, prea mult spus, poliție! De fapt, un polițist care a dat din umeri, bâiguind ceva. Tata a încercat să afle cine sunt făptașii de la cei pe care îi tundea. Dar să vezi, într-un sat, misterele legate de bucluc pot să rămână pentru foarte mult timp mistere. Toți tăceau mâlc. Simțeam cum în jurul meu crește o băltoacă de nedreptate. Eram confuză. Simțeam o milă acută pentru tata. Știam atunci, știu și acum - tata nu a meritat toată batjocura pe care a trăit-o, toate nopțile nedormite, toate cioburile pe care le-a strâns pe fărașul de după casă, pentru toate lăzile cu păr pe care le ducea o dată pe săptămâna la gunoiștea de după sat. 

Toamna, am mers la școală. Pe coridoarele lungi, când pășeam de la clasă la clasă, mi se părea că toți râd. Că știu de frizerul cu geamurile sparte. De neputința mea. Îmi era rușine. Firul memoriei se subțiază. Pe prim-plan apare o noapte după care ceva s-a schimbat. 

Tot vară era. O vară cu stele, luminoasă, înmiresmată, cu orchestre harnice de greieri. Ca la țară. Am auzit urlete, strigăte de după poartă, am ieșit și am văzut cum tata iese, ținând în mână un par. A început să alerge după niște umbre. Și eu, desculță, după el. Țin minte că eram îmbrăcată într-o pijama lungă cu floricele, nici pe departe cel mai bun scut pentru luptă. Alergam cu picioarele goale. Inima îmi sălta în piept, zburam după tata. Am ajuns până în capătul satului. Niște câini lătrau spaspodic. Se auzeau voci.

Tata a apărut de după o hudiță. L-a prins pe unul dintre făptași. Nu l-a bătut. L-a recunoscut.

Drumul spre casă l-am parcurs în tăcere. Tata mă ținea de mână.

A doua zi, cocoșul a cântat la fel de matinal. Mama spăla borcane, eu m-am cățărat în copac și am strâns o căldărușă cu vișine, iar tata a tuns. Prin ogradă, de la casetofonul din frizerie, se auzea vocea inconfundabilă a lui Julio Iglesias. 

Peste ani, am aflat că unul dintre făptași, provocatorul, era chiar un vecin, băiatul pe care tata l-a tuns de mic. Ceilalți – la fel, bandiți flăcăiandri, mărunței, invidioși și triști. Toți erau ,,clienții fideli” ai frizeriei. Cum altfel? I-am urât din tot sufletul. Îmi doream ca fiecare bucățică de sticlă, fiecare ciob să le spargă palmele, să le ciopârțească mâinile care au aruncat pietre. Simțeam o ură pe care un copil nu avea cum s-o domolească. Era a mea.

Timpul a ostoit acea ură. A șters-o. Am ales să văd lucrurile așa cum au fost. Să-i iert. 

Pentru că într-un sat mare, în care înflorea banditismul, ceea ce a trăit familia mea, a fost o înșiruire de cauză-efect care s-a suprapus. O stradă centrală, la șosea. O casă-frizerie, strălucitoare și ademenitoare. Un frizer care câștigă zilnic, face bani din păr. Doi plus doi, egal cu patru.

Când mă duc acasă, chiar dacă nu am nevoie, mă duc la tata la frizerie. Mă așez pe scaunul care în copilărie era prea mare, și ca să mă văd în oglidă, tata mă suia pe o lădiță; devin cuminte și ascult clănțănitul foarfecei. 

Prin ferestrele de la verandă se strecoară iepurași de lumină. Mă simt în siguranță lângă tata. Îi spun să pornească casetofonul, el îmi zâmbește șmecherește în oglindă și mi-e bine.

Text: Dorina Popovici, originară din raionul Ștefan Vodă, profesoară de limba și literatura română la un liceu din capitală. Trăiește la etajul 7, are o bibliotecă doldora de cărți și e pasionată de literatură, de scris. E o cititoare fidelă. Crede în puterea exemplului personal. Spune că scrisul poate fi eliberator.

Munca din spatele știrilor, articolelor, istoriilor de viață, editorialelor și emisiunilor AGORA se datorează unei echipe de 25 oameni. Însă, pe lângă acești oameni dedicați care pun combustibil în motorul AGORA, mai avem o categorie de autori, cu statut special. Aceștia sunt contributorii AGORA. Contributorii sunt o comunitate de persoane, organizații, think tank-uri și companii care participă la diversificarea agendei publice prin opinii, comentarii, analize sectoriale și expertize bazate pe experiență și cunoștințe solide. Contributorii AGORA sunt cei care ne ajută să înțelegem mai bine procesele sociale, economice și politice din țară și din lume. Viitorul AGORA depinde numai de încrederea cititorilor noștri și de calitatea materialelor pe care le producem. Investește în dezvoltarea redacției AGORA printr-un abonament digital. Devino membru: https://agora.md/membership.