Recent, într-o scurtă deplasare, am cunoscut un om împăcat cu sine. Se întâmplă atât de rar să întâlnesc unul, încât îmi stârnește imediat curiozitatea și mă absoarbe în conversații care pot dura ore în șir.
Acest om de puțin peste 40 de ani vorbea cu dragoste despre profesia lui de tâmplar, dragostea pentru soția sa, pentru munți, pentru colegii de facultate, profesorii săi universitari și din sat. Experiențele de viață în străinătate. Perioade de studenție și post studenție fără de loc muncă și respectiv cu foarte puțini bani. Dar tot ce povestea descria un parcurs atât de firesc, în care nu erau drame, remușcări, dezamăgiri, trădări. Erau oameni obișnuiți cu bune și rele și el, protagonistul propriei vieți, nu părea să fie nici mai bun, nici mai rău decât alții în povestirile sale. Doar suficient. Și asta îmi oferea o senzație de confort și libertate.
Istoria acestui om împlinit, nu e doar a lui. E și a familiei lui. Este fantastic de captivant să urmărești cum doi oameni de la țară, părinții protagonistului nostru, au reușit să educe un om autosuficient fără cărți de parenting, podcasturi deștepte sau analiză personală. Așa că am pus întrebări să-mi confirm cu o deosebită satisfacție profesională că părinții acestui om au făcut ceva deosebit de util: L-au lăsat în pace. Nu l-au întrebat de ce colegii au note mai mari, de ce își alege o facultate și nu alta fiind atât de bun la chimie, de ce nu are un loc de muncă după cinci ani de la absolvirea facultății și de ce nu e însurat la 35. Mai mult, nici nu s-au pornit să-l salveze, căutându-i un locșor călduț la fabrica la care lucrau ei, mireasă gospodină în sat sau te miri ce alte „dopuri” bune de astupat gura satului. Pur și simplu, l-au lăsat în pace.
Cum? E simplu. Protagonistul își descrie părinții ca pe niște oameni mulțumiți de propriile realizări. Împăcați cu sine. Și mama, și tata au avut toată viața lor locuri de muncă, la care au fost apreciați și unde au reușit să câștige suficient pentru a construi o gospodărie la țară. Probabil destul de bună cât să le satisfacă nevoile. De studiile și experiența lor în domeniul profesional a fost mereu nevoie și, respectiv, nu au mai avut nevoie să se afirme prin rezultatele propriului copil. Părinții autosuficienți nu își transformă copiii în extensii narcisistice, nu încearcă să-i poarte în poze și povestiri în sat, ca pe niște bijuterii strălucitoare care să distragă atenția de la propriile eșecuri. Părinții autosuficienți își lasă copiii în pace.
Jung scria despre asta la începutul anilor 30: „Nimic nu are o influenţă mai puternică din punct de vedere psihologic asupra mediului lor şi, în special, asupra copiilor lor, decât viaţa netrăită a părinţilor”.
Cu cât suntem mai nemulțumiți de propriile realizări, cu atât mai disperat vom cere copiilor noștri să ne trăiască viața pe care am ratat-o. E curios că sentimentul de eșec nu depinde neapărat de realitatea obiectivă a persoanei. Te poți simți ratat indiferent de nivelul de inteligență, venitul anual sau notorietatea pe care o ai.
Așteptările exagerate de la copiii noștri îi traumatizează deseori mai mult decât abuzul fizic. Pentru că atunci când ai primit bătaie, cel puțin știi că tata sau mama nu a avut dreptate. Ai avut un părinte inadecvat, asta e. Dar ai pe cine te supăra, pe cine învinui pentru durere. Iar atunci când nu i-ai putut satisface așteptările unui părinte ideal, toată furia este îndreptată împotriva ta. Pentru că ce rău ți-au făcut bieții părinți? Ei ți-au vrut tot binele din lume, dar tu i-ai dezamăgit.
E nevoie uneori de câțiva ani de terapie pentru a realiza că anxietatea, depresia, viața amânată, stima joasă de sine, vin toate din idealizarea unor părinți care au cerut mai mult decât le-ai fi putut oferi vreodată. Au cerut fără să țină cont de abilitățile tale, de vârsta și zonă de dezvoltare proximală, de interesele tale. Așteptările lor exagerate păreau firești, pentru că nu aveai cu ce le compara la vârsta la care ți se înaintau. Însă atunci când ei știu tot și au întotdeauna dreptate, iar tu nu reușești să fii așa cum trebuie - simți neputință. O neputință pe care o înveți cu fiecare privire dezamăgită și care te însoțește și înjosește pe parcursul întregii vieți.
Părinții noștri și noi ca părinți transmitem involuntar ideea că dragostea noastră pentru copii ar depinde de rezultatele lor. De cele mai multe ori e fals. Anxietatea manifestată e mai degrabă legată de propria noastră frică de eșec: „Acolo unde nu iese ideal, eu sau copilul meu am putea fi judecați, respinși și asta ne pune în pericol”. Fiecare situație de eșec ne trezește emoții vechi, din copilărie, în care am învățat să credem că dragostea celorlalți depinde de cât de comozi vom fi, de cât de mult vom corespunde așteptărilor lor.
De exemplu când după matineu, copilul vine bucuros să te îmbrățișeze, așteptând aprecierea ta și tu nu poți scoate decât: „Ai greșit de două ori la poezie, se putea mai bine!”, este probabil despre frica ta de a fi mamă imperfectă, care nu a putut motiva copilul „să învețe două strofe în cruce”. Copilul însă învață aici că este iubit doar atunci când îți poate satisface așteptările.
Ei, dar în situația descrisă mai sus, cu puțin noroc, cu memorie bună, IQ înalt, sunt șanse mari să faci o mamă fericită.
E mai complicat când mama a visat să aibă măcar o fată, dar voi v-ați născut doi băieți. Când ea e gospodină atât de bună și stă toată ziua în bucătărie, dar tu oricum ești „slăbănog”. Când după ce te-ai născut, a fost nevoită să renunțe la carieră și acum unica ei bucurie este succesul tău; și nu se mai marita ea la 17 ani cu dobitocul ăla, dacă nu rămânea însărcinată cu tine; ori când ea e atât de frumoasă și de deșteaptă, dar tu ești copia lui tat’to care e un alcoolic ratat și nu are ochi să-l vadă.
Deosebit de dureroasă este așteptarea că vei deveni OM. Un om cu care întreaga familie se poate mândri. În acest sens părinții își sacrifică de regulă viața, muncind peste hotare și povestind în lungile conversații video despre cum îi umilește „baba” și cum îi doare spatele, „dar nu-i nimic strașnic, mama pentru tine face orice”. Cu ajutorul ei și a lui Dumnezeu poate o să te faci vreun doctor ceva, sau măcar jurnalist, să te arate la televizor. Ceva cu ce se poate mândri familia. Ceva care să merite tot acest efort.
Pentru că știți cum li se întâmplă unor părinți: lucrează în trei schimburi, umblă cu chiloții rupți pentru ca să-ți cumpere apartament, dar tu uite ce nereușit te-ai căsătorit. „Parcă nu ai putut găsi și tu un bărbat mai arătos, o femeie mai gospodină, mai glumeață, mai respectuoasă cu soacra. Stă „cu botul pe dos”, nicio recunoștință de la copiii ăștia!”
Sacrificiile creează datorii mari, fără îndoială. Dar cum întorci datoriile de acest fel?
Așteaptă oare acești părinți, care se sacrifică, ca urmașii lor să înceapă a trăi o viață după scenariul pe care îl scriu ei? A întoarce datoria înseamnă poate a-i oferi mamei sau tatălui tău posibilitatea să-și trăiască prin experiența ta de viață - tinerețea, iubirea sau visele pe care nu le-a putut realiza? E o dramă perpetuată a unora care se sacrifică și altora care nu au nicio șansă să întoarcă vreodată datoria. O dramă în locul unei iubiri mari, care nu a știut niciodată să se manifeste.
Este presiunea datoriei care nu poate fi niciodată întoarsă a lui Gordon Comstock din romanul lui Orwell, a cărui părinți sunt mereu înfometați și a cărui soră mai mare este privată în totalitate de studii, pentru ca fiul „cu perspectivă” să învețe la o școală prestigioasă și să salveze reputația familiei. Sau a lui Rodion Romanovici Raskolnikov, din „Crimă și pedeapsă” unde „biata” mamă îi trimite toate economiile și încearcă să-și căsătorească fiica cu un om pe care nu-l iubește, pentru că el, Rodion, este atât de deștept și are un viitor atât de promițător.
Adevărul este că nu poți întoarce niciodată asemenea datorii. Orice ai face ești urmărit de sentimentul de vină și neputință. Când copiii simt că nu vor putea să justifice niciodată așteptările părinților lor, le scade motivația și stima de sine, încep a-și amâna propria viață. Dacă este atât de complicat să te ridici la nivelul așteptărilor lor, ce sens mai are să încerci? Rămâi cu un gol imens care pare să dispară doar odată cu renunțarea la viața asta luată cu împrumut (ca în cazul lui Gordon) sau ucigând bătrâna cămătăreasă, căreia nu îi vei putea întoarce vreodată datoria („Crima și pedeapsă” de Fiodor Dostoievski).
Eliberare există totuși acolo unde înțelegi că datoria umilitor de mare, nu este una pe care ți-ai asumat-o vreodată. Nu ești tu cel care a decis să ia acest împrumut. Și dacă nu ai cerut nimic, poate că nu ești obligat să întorci. Copiii nu pot fi vinovați pentru că s-au născut când părinții erau prea tineri, prea săraci, prea chinuiți de contexte social-politice. E problema maturilor cum se pricep să-și gestioneze viața. Copiii nu au nevoie de sacrificii, ei au nevoie de iubire și încredere.
Se simte cu totul diferit când așteptările părinților vin cu un soi de siguranță că totul va fi bine; Pentru că nu are cum să nu se descurce în viață un copil educat de niște părinți mulțumiți de sine și de viață în general. Dacă s-au descurcat ei, copiii lor cum să nu se descurce? Și dacă acest copil, matur deja, poate să se descurce, ei de ce ar fi anxioși, de ce ar interveni în alegeri?
Nu există un dar mai mare pentru copii, decât fericirea propriilor părinți. Atunci când părinții sunt fericiți, pot oferi iubire și daruri din abundență, fără a crea sentimentul de datorie. Cea mai bună investiție în copiii noștri este să ne construim o viață bună pentru noi înșine. Să devenim tot mai mulțumiți de sine și să-i putem lăsa, în sfârșit, în pace.
Un Emoji sau Sticker va îmbogăți acest articol.