„Am fost întotdeauna fascinant de acest gol misterios în istoria noastră personală”, a declarat Nick Turk-Browne, profesor de psihologie la Yale și autorul principal al studiului, pentru AFP.

Studiul subliniază că, în jurul vârstei de un an, bebelușii demonstrează o capacitate extraordinară de învățare – încep să vorbească, să meargă, să recunoască obiecte și să înțeleagă relațiile sociale. Cu toate acestea, nu păstrăm amintiri din aceste experiențe. „Există o neconcordanță între plasticitatea incredibilă și capacitatea de învățare a bebelușilor și abilitatea de a reține amintiri din acea perioadă”, adaugă Turk-Browne.

În trecut, Sigmund Freud a sugerat că amintirile timpurii sunt reprimate, dar această teorie a fost respinsă de știință. În schimb, cercetările moderne se concentrează pe dezvoltarea hipocampului – partea creierului esențială pentru memoria episodică, care nu este complet funcțională în copilărie.

Echipa lui Turk-Browne a folosit metode inovatoare pentru a studia bebelușii, colaborând cu familiile și folosind obiecte familiare, precum suzete sau pături, pentru a-i implica pe cei mici în studiu. În cadrul cercetării, 26 de sugari au fost supuși unor teste de memorie adaptate pentru copii, comparabile cu cele realizate pe adulți. Sugarii au fost expuși la imagini cu fețe, obiecte și scene, iar ulterior li s-au arătat aceleași imagini alături de altele noi, pentru a evalua cât de bine rețineau informațiile.

„Am măsurat timpul pe care sugarii îl petreceau uitându-se la imagini deja văzute, iar acest comportament ne indică memoria lor pentru acele imagini”, explică Turk-Browne.

Comparând activitatea creierului în timpul formării și uitării amintirilor, cercetătorii au confirmat că hipocampul este activ încă de la o vârstă fragedă în procesul de stocare a memoriei.