EDITORIAL | Mai târziu decât moartea. Femeile din Moldova, protejate doar dacă au o jurnalistă în agendă

Pe 28 martie 2025, de ziua ei, tanti Iulia – o femeie de vreo 70 de ani din Moldova – a fost bătută și târâtă prin ogradă de soțul său, care a stat deasupra ei cu un topor. Deși poliția a emis un ordin de restricție, agresorul a rămas… tot în ogradă, dormind în șopron și amenințând-o zile în șir cu moartea. Patru zile mai târziu, femeia nu a sunat la 112 – ci la o jurnalistă. Plângea. Șoptea. Se temea că va fi omorâtă.

Acestea sunt informații luate din două postări din Facebook ale jurnalistei de la Oameni și Kilometri, Polina Cupcea. Polina a documentat acest caz încă din anul trecut.

În articolul apărut pe 8 octombrie 2024, citim că, de 15 ani, de când violența în familie a început să fie taxată contravențional și penal, tanti Iulia și-a reclamat soțul la poliție de nenumărate ori. Pe lângă diverse restricții temporare, bărbatul a fost condamnat deja de șase ori la închisoare, executând, în medie, câte un an de detenție.

De la ultima sa eliberare din pușcărie, pe numele mătușii Iulia au mai fost emise trei ordonanțe de protecție, în timp ce bărbatul s-a ales cu brățară electronică la picior. Cu seninătatea tipică a bărbaților care nu se văd agresori, moș Vasile comentează: „Nu chiar de fiecare dată merit eu pușcărie, dar dacă în ziua de azi s-o dat prea multe drepturi la femei…”.

Pe acest caz au fost promise „măsuri”, „soluții”, „intervenții”. Dar în realitate, nici măcar un echipaj de poliție nu a fost trimis să o păzească. Nici transport la medicina legală. Nici empatie. Nici protecție.

Mai mult, de data aceasta oamenii legii au venit după două ore de la apel și asta după ce Polina Cupcea a bătut alarma pe unde a putut. Și, de parcă aceasta nu era suficient, funcționarii ajunși la fața locului, au întrebat cu tupeu, dacă „poliția trebuie să fie paza de stat” a femeii, supusă violenței de peste cinci decenii în propria casă. Răspunsul e: da. Într-un stat care vrea să prevină femicidul, poliția trebuie să fie și pază, și protecție, și sprijin.

VEZI ȘI: EDITORIAL | Femeile, prizonierele propriilor corpuri

De ce viața unei femei în vârstă, supusă sistematic violenței din partea soțului înseamnă atât de puțin? Cine decide, de fapt, care e prețul acestei vieți chinuite? Polițiștii? Serviciile sociale? Mahala? Soțul criminal? De ce o femeie bătută, pe care statul ar trebui să o protejeze, se vede nevoită să sune la o jurnalistă, de frică că va fi omorâtă? De ce doar cu intervenția unei jurnaliste de la Chișinău, care trebuie să dezlege toate ițele încâlcite ale ignoranței și banalei indiferențe a autorităților locale, această femeie a avut parte de un soi de atenție din partea autorităților?

Dar ce fac zecile de mii de femei din Moldova care n-au o Polina Cupcea în agenda telefonului? Vă spun eu ce fac - primesc ploile de pumni de la bărbații de lângă ele, în timp ce poliția are alte chemări, comunitatea nu se bagă în familiile străine, iar oficialii de la Chișinău ori evită subiectul, ori povestesc cât de mult lucru se face… Undeva poate se face, dar nu pentru femei ca tanti Iulia, care așteaptă poliția ore în șir, care poate să ajungă mai târziu decât moartea.

Când doar jurnalistele mai țin femeile în viață – cu apeluri repetate la 112, cu transportat la medicină legală, cu îmbrățișări și explicații – unde sunt funcționarii plătiți să o facă? Unde e rețeaua națională de prevenire a violenței? Unde sunt banii investiți în strategii, în protocoale, în „măsuri de intervenție timpurie”?

Tanti Iulia a fost oprită din a muri nu de stat, ci de o femeie care s-a încăpățânat să-i fie sprijin. Dar câte „Iulii” au această șansă? Câte femei nu știu pe cine să sune, când știu că 112 vine mai târziu decât ploaia de pumni letali?

Nu mai putem spune că nu știm. Cazul a fost raportat la toate nivelurile. A fost scris. A fost urlat. Dar nici urletul nu mai sparge pereții apatiei birocratice. Când o femeie în lacrimi îți spune că nu mai are încredere nici în poliție, nici în 112, nici în stat – înseamnă că statul și-a pierdut legitimitatea.

De ce nu divorțează, întreabă autoritățile. De parcă o victimă, bătută de decenii, trebuie să devină și avocat, și psiholog, și constructor de viață nouă peste noapte. De ce nu se mută? De parcă sunt case de urgență în fiecare sat, cu cotețe pentru puișori și grădini de liniște. De ce nu tace? Pentru că, dacă tace, moare.

Suntem o țară care își abandonează femeile în aceeași curte cu călăii lor. Le lasă acolo, cu ordinul de restricție în buzunar și agresorul la un metru. Și dacă nu le omoară el, le termină statul, cu lentoarea, cu disprețul și cu întrebările stupide.

Femeile n-au de unde să plece și nici nu trebuie să fie ele acelea care pleacă. Statul trebuie să vină. Să vină cu protecție reală, nu cu hârtie. Cu echipaje, la minut, nu cu fraze. Cu respect, nu cu superioritate.

Tanti Iulia nu vrea mult. Vrea o grădină, o casă, puișori și, mai ales, liniște. Vrea ca în țara asta să poți îmbătrâni fără să mori sub picioarele cuiva care te urăște. E prea mult?

Vreau să închei cu două citate. Unul, al Polinei Cupcea, jurnalista care are forță, curaj, răbdare imensă și tot atâta iubire de oameni, cât să-i ajungă să se împotrivească acestei mașini ruginite și rigide, care este sistemul, sub ochii căreia sunt omorâte femeile cu zile, iar altul - al Laurei Vition, o tânără, la fel de curajoasă și plină de furie împotriva celor „mari și deștepți”, care eșuează în a proteja fetele și femeile în această țară în care nimeni nu e vinovat, în afară de victimă...