Aici începe discuția despre misoginismul internalizat – nu doar ura sau disprețul față de femei, ci acea credință, adânc înrădăcinată în multe femei, că locul nostru este unul secund, că trebuie să ne facem „utile”, „plăcute”, „nepretențioase”. Că valoarea noastră e validată de cât de bine știm să tăcem, să îngrijim, să ne sacrificăm.
Această gândire, care pune accent pe a te subestima pentru a te conforma, vine din educația primită într-o societate patriarhală. De la o vârstă fragedă, suntem învățate că trebuie să ne supunem anumitor norme, că locul nostru este subordonat față de bărbați, iar adesea, pentru a fi acceptate, trebuie să ne cedăm drepturile. Aceste norme și comportamente sunt atât de adânc înrădăcinate încât ajung să fie internalizate, formând o parte din felul în care ne percepem pe noi înșine și relațiile pe care le avem cu alte femei.
Ce este misoginismul internalizat
Misoginismul internalizat înseamnă că o fată e învățată să nu ridice vocea, pentru că „nu e frumos”. Înseamnă că, atunci când o elevă este hărțuită sexual de un băiat, i se spune: „Dar ce-ai făcut? Ai fusta prea scurtă. Te uiți prea provocator. Ai râs prea tare.” Iar cine îi spune asta? De multe ori, o profesoară. O mamă. O femeie care, la rândul ei, a fost învățată că femeile „trebuie să știe locul lor”.
E atunci când o femeie înșelată nu-și întreabă partenerul de ce a ales să trădeze, ci se uită în oglindă și spune: „Poate nu sunt suficient de frumoasă. Poate nu i-am oferit destule. Poate că cealaltă are ceva ce eu nu am”.
Sau, mai grav, e atunci când o altă femeie îi spune: „Păi dacă îl ții mereu în frâu, normal că s-a dus”.
Este atunci când ne judecăm între noi mai aspru decât o face societatea. Când îi spunem unei mame singure că „dacă știa să-și țină bărbatul, nu ajungea așa”. Când ne uităm la o femeie de carieră cu suspiciune și murmurăm: „O fi făcut ea ceva ca să ajungă acolo...”.
Atunci când femeile înscriu în mentalitatea lor că este vina lor dacă sunt hărțuite sau abuzate din cauza alegerilor lor vestimentare sau a comportamentului lor, nu doar că perpetuează o cultură a victim-blaming-ului, dar, mai grav, le privesc pe alte femei printr-o prismă misogină, contribuind la o rețea de complicitate între ele.
Misoginismul internalizat e o închisoare invizibilă. Nu are ziduri, dar are reguli nescrise. Și le-am învățat de mici:
- Nu fi prea deșteaptă, că sperii băieții.
- Nu râde prea tare.
- Nu îmbrăca rochia aia.
- Nu cere prea mult.
- Nu deranja ordinea.
Fetele noastre aud aceste lucruri. Încă. În 2025. Și poate cel mai important: le aud de la noi.
Dar avem puterea să schimbăm asta. Avem puterea, ca femei, ca mame, ca educatoare, ca prietene, să alegem altceva. Nu e ușor. Uneori, ne dăm seama târziu cât de adânc ne-am tăiat aripile. Cât de mult ne-am auto-judecat sau auto-sabotat. Cât de mult am fost parte din această problemă.
Soluțiile, însă, sunt la îndemâna noastră...
- Conștientizare și educație – Să începem prin a învăța ce este misoginismul internalizat. Să citim. Să vorbim între noi. Să învățăm să-l recunoaștem în gândurile noastre și să nu ne mai fie rușine că l-am preluat. Pentru că nu e vina noastră că l-am învățat. Dar e responsabilitatea noastră să nu-l dăm mai departe.
- Solidaritate între femei – Când o femeie cade, în loc să o judecăm, să o întrebăm: „Ce pot face pentru tine?”. Să nu mai presupunem, să nu mai bârfim, să nu mai comparăm. Să ne susținem. Să devenim o rețea de sprijin, nu de presiune.
- Reflecție și auto-ajutor – Să ne întrebăm: de ce cred asta despre mine? Despre ea? Despre fiica mea? E gândul meu... sau e vocea mamei, a societății, a unei generații care a supraviețuit, dar nu a trăit cu adevărat?
- Modele pozitive – Să arătăm fetelor și băieților noștri femei care inspiră. Nu pentru că sunt „perfecte”, ci pentru că sunt libere, curajoase, imperfecte și totuși pline de sens. Să le arătăm femei care conduc, creează, luptă, greșesc și se ridică. Femei care nu calcă cămăși din obligație, ci aleg să-și construiască propriul drum.
Misoginismul internalizat se vindecă greu. Dar se vindecă. Cu fiecare femeie care își cere scuze mai puțin pentru cine este. Cu fiecare mamă care nu mai repetă replicile dureroase pe care le-a auzit la rândul ei. Cu fiecare profesoară care spune: „Nu e vina ta, ai dreptul să fii aici”. Cu fiecare femeie care alege să nu tacă atunci când toate o învață să o facă.
Nu vreau ca fetele mele să creadă că sunt valoroase doar dacă fac ceva pentru bărbații din viețile lor. Vreau să știe că sunt valoroase pentru că există. Pentru că gândesc. Creează. Aleg.
Nu vreau ca băieții mei să creadă că o femeie merită iubire doar pentru că le spală cămășile, le face cea mai bună ciorbă sau, poate, într-o zi, le va dărui cei mai frumoși copii. Vreau să-i învăț că adevărata iubire se naște din respect, din empatie și din capacitatea de a fi autonomi. Nu pentru că e „la modă”, ci pentru că este firesc, corect și, mai ales, este cea mai frumoasă formă de iubire pe care o pot oferi unei partenere.
Așa începe vindecarea. Nu prin revoluții mari, ci prin alegeri mici. Fiecare zi. Fiecare gest. Fiecare femeie care se oprește și spune:
„Nu mai vreau să fiu parte din lanț”.
Și, de acolo, începe libertatea.
Un Emoji sau Sticker va îmbogăți acest articol.