A venit pe lume în pragul celui de-al Doilea Război Mondial, război care i-a marcat o mare parte din copilărie. Poate de asta, Nina Nicolaievna a prețuit mereu liniștea. În 2014, însă, conflictul din Donbas a făcut-o să renunțe la ceea ce numea „Acasă” și să fugă iar din calea războiului. Și-a lăsat în orașul Donețk locuința, prietenii, oameni cu care a interacționat o viață.

Împreună cu fiul, bătrâna și-a găsit refugiu în orașul Harkiv. „Acolo aveam de lucru la o uzină de electronică. Tot acolo ne-au dat și locuință. Aveam viză de reședință și viața a revenit la normal”, spune Vitalii Teapnin, fiul doamnei Nina. Și a fost liniște...

Prima zi de război

Dimineața zilei de 24 februarie 2022: Vitalii s-a trezit la ora 5:00, când orașul era cufundat încă în beznă, ca să-și pregătească ceva de mâncare. Urma o zi obișnuită de muncă care începea la ora 7:00.

„La un moment dat, am auzit bubuituri. M-am uitat pe geam. Era clar că am fost atacați și că a fost distrusă una dintre clădiri. La orizont se vedea fum”, spune Vitalii. Chiar și așa, a mers la muncă. A urmat o ședință de 5 minute: „Mergem acasă și ținem legătura la telefon”, a spus șeful uzinei. Aceasta a fost ultima zi de muncă. Câteva zile mai târziu, munițiile rusești aveau să nimerească în clădirea instituției.

„A doua zi, împușcăturile erau deja lângă casa noastră. Blocul în care locuiam se afla în aripa orașului de lângă hotarul cu Rusia. Lucrurile se agravau pe oră ce trecea, de la o zi la alta. Am văzut șiruri de mașini blindate cu semnul „Z” care se îndreptau spre centrul orașului.

În regiunea noastră, singurul magazin mare unde ne aprovizionam cu mâncare s-a închis. Au rămas chioșcurile mici la care erau cozi infinite de oameni. S-au terminat medicamentele mamei, dar ori de câte ori treceam pe lângă farmacie aceasta era închisă. Chiar și așa, afară cozi infinite de oameni”, spune bărbatul.

În ziua a doua s-a deconectat curentul electric, în ziua a treia de război - casa a rămas fără căldură.

Cu mama în brațe, până în subsol

La un moment dat, bombardamentele se întâmplau atât de des, încât sirenele au încetat să mai răsune. Cele mai multe atacuri erau în timpul nopții. Iar ora 18:00 a devenit ora la care, seară de seară, bărbatul își lua mama în brațe și în grabă cobora cinci etaje în subsolul blocului de locuit, loc de refugiu pe timp de noapte și pentru alți zeci de vecini.

„Acolo înnoptam, într-un frig cumplit. În toate aceste zile nu a fost mai cald de 5-6 C. Ne înveleam în tot ce găseam, dar cel mai mult mă îngrijoram pentru mama. Tocmai a suportat o intervenție chirurgicală fiind cu fractură a șoldului. Dacă înainte mergea singură, în acele zile starea de sănătate s-a înrăutățit. Avea dureri. Așa urcam și coboram cinci etaje”, spune fiul bătrânei.

Unul câte unul, locatarii blocului deveneau tot mai puțini. Oamenii încercau să prindă fiece posibilitate ca să plece într-o regiune mai sigură.

„Odată, când alergam din apartament spre subsol, a fost un bombardament foarte aproape de blocul nostru. Au sărit ramele de la fereastră. În una dintre camere, fereastra a sărit așa de tare că dacă în acel moment era cineva acolo nu cred că supraviețuia”, spune Vitalii. Nina Nicolaievna tresare la cele auzite: „Era strașnic. Infernul pe pământ”. „Până și în subsol se auzeau exploziile. Atât de puternic că sărea inima din piept”, spune bărbatul.

Cei câțiva bărbați care au mai rămas în clădire au încercat să repare ferestrele lipsă după explozii. Dar pelicula în loc de sticlă și caloriferele reci au lăsat totuși consecințe. Din cauza frigului și a condițiilor în care au trăit două săptămânii, Vitalii s-a ales cu degerături la mâini și picioare.

În una din zile a sunat telefonul. Autoritățile locale au reușit să stabilească un coridor de evacuare a civililor. Prin SMS, oamenii erau înștiințați despre ora și locul de unde pornesc mașinile.

„Eu mi-am notat pe o foaie câte ceva. Iată vă arăt”, spune Vitalii și scoate dintr-o pungă cu câteva acte pe care le avea cu sine o foaie cu însemnări.

„Iată, am scris: 24 februarie - au început să bombardeze Harkiv, 10 martie - am chemat taxi până la strada Pușkin 12. Acolo e Sinagoga unde ne-au ajutat. Iar de acolo în Dnipro. Din Dnipro autobuzul ne-a luat spre Chișinău. După ce ne-am pornit, câteva ore mai târziu am aflat că a fost atacat orașul. Încă puțin și putea fi prea târziu”, spune bărbatul.

Drumul spre Moldova

Drumul spre Chișinău a fost greu pentru cei doi. De altfel, au ales Moldova pentru că suntem vecini și pentru că distanțele sunt mai mici. În capitală, Nina Nicolaievna și Vitalii au fost internați în spital.

„Am fost uimit de căldura cu care am fost primiți”, spune bărbatul. „Niciodată nu m-am gândit că la acești ani voi trece iar prin război. N-aș fi crezut niciodată că se poate repeta”, adaugă Nina Nicolaievna.

Acum, mama și fiul său sunt cazați la Centrul pentru refugiați Constructorul. În continuare, planifică să obțină azil pentru refugiați și să aștepte în Moldova până vor veni timpurile liniștite.

La 24 martie, după două săptămâni în Chișinău, cei doi au reușit să-și sune rudele, mătușa și verișorii rămași în Harkiv:

„- Cum la voi, bombardează?

- În continuu...Voi sunteți bine?

- Da. Am găsit loc de trai. Avem ce ne trebuie....Vă rog, aveți grijă de voi!

- O să fie bine...

- Da, neapărat, o să fie bine...”.