EDITORIAL | O rochie albă pentru Felis

La 16 ani visele sunt simple: să fii acceptat/ă și iubit/ă. La 16 ani, dezamăgirile sunt grele. De nedus, atunci când ești ceea ce ți se repetă zi de zi că nu poți fi. 

Nu poți. 

Pentru că asta au decis acolo. 

Acolo e ca și castelul lui Kafka. O entitatea vagă, în inima căreia niciodată nu poți ajunge, indiferent ce drum ai lua. O cetate îndepărtată, poarta căreia e întotdeauna închisă pentru cei care sunt altfel. 

Castelul lui Kafka e societatea noastră.

Felis a ajuns acasă în stare de șoc și imediat cum a intrat în casă a leșinat. A doua zi Felis nu putea spune mamei cine anume dintre colegi a agresat-o. Mama ei a mers la școală cu hainele murdare și a povestit despre cele întâmplate directoarei școlii. În scurt timp, reprezentanții liceului i-au spus că nimeni nu știe cine au fost acei colegi și ei nu pot face nimic. Profesorii spuneau că ea singură este vinovată pentru ceea ce i s-a întâmplat.

Vă rog să citiți de câteva ori ceea ce scris mai sus. Și, citind, să vă repetați în gând că aceste evenimente se desfășoară într-o oarecare școală din Chișinău. Poate chiar în școala copilului vostru. 

Suntem rigizi pe dinafară și putrezi pe dinăuntru. Facem fapte nobile și ne mândrim cu asta, mergem la biserică, ținem post, dăm pomeni, ca să ne îndulcim puțin fierea care ni s-a revărsat peste inimă. Dar e în zadar. Răul a fost făcut. 

Răul se face în fiecare zi. Prin indiferență, prin lașitate, prin ură, prin intoleranță. Răul se face atunci când întoarcem privirea în altă parte și spunem „asta nu s-a întâmplat”.

{{blockquote\?Aici nu poți fi diferit.

Fi ca noi sau dispari.||

Sub ogheal. Sau sub pământ.

Câți copii trans, gay, lesbiene, intersex, bisexuali trebuie să fie hărțuiți, urinați deasupra, morți ca să ne uităm în oglindă și să vedem cât de mult am eșuat ca societate?

Ca de acolo, de la fundul mizeriei noastre interioare, să facem un salt în sus.