Cei mai fericiți dintre noi se vor întâlni cu familia, vor ciocni ouă, își vor înmuia gura în vin roșu, vor gusta repede din toate de pe masă, cu poftă și avariție, chiar dacă n-au ținut postul. Și peste fiecare îmbucătură, vor pomeni războiul. Comesenii vor răspunde prin tânguiri, îl vor pomeni pe Dumnezeu și se vor ruga de pace, iar rugăciunea va fi repede clătită cu o gură de roșu din beci, din cel contra radiației.

Pentru alții, însă, Paștele va fi o luptă. Sau o zi de doliu. O zi a tăcerii. O zi a preocupărilor false și a vorbelor alese cu atenție. Acestea sunt familiile în care războiul nu poate fi numit război, pentru că bunica va face stop cardiac, tata-socru va deveni violent, mama îi va numi pe ucraineni fasciști și bucata de cozonac se va opri în gât.

Moldova este o țară divizată. O înțelegem cel mai bine când vedem sondajele de opinie, când vedem rezultatele alegerilor și acum, când Rusia a invadat Ucraina.

Divizarea noastră, însă, nu este doar una internă. Ne contrariem, ne confruntăm, votăm diferit, dar rămânem fideli Moldovei. Problema cea mare, care a țâșnit acum ca un furuncul pe vârful nasului, este faptul că o parte însemnată a concetățenilor noștri sunt fideli și dedicați altui stat - unui stat agresor, unui stat care adoptă față de noi o retorică caustică, de superioritate, care ne are de mici, proști și săraci, și fără drept de decizie, fără drept la identitate și libertate. Fără drept la existență, dincolo de un cadru foarte clar setat de el.

E o istorie veche, pe care am avut neatenția s-o lăsăm să degenereze. Am crescut între hotarele noastre generații de oameni care nu se identifică cu acest stat, care știu mai degrabă ce se întâmplă la Moscova și Sankt Petersburg, pentru care discursul propagandiștilor ruși reprezintă adevărul în ultimă instanță, Chișinăul fiind doar o neînțelegere tristă și absurdă a istoriei.

Dar vina ne aparține. În ultimii 30 de ani, nu prea ne-am interesat cum trăiesc acești oameni, ce vor, ce planuri au pentru aici. Nu i-am ajutat să se integreze. Am așteptat s-o facă ei, de bunăvoie. Dar de ce ar face-o? Am uitat de ei. Iar ei au uitat de noi, alegându-și familia de suflet, care este Rusia.

Ceea ce se întâmplă acum în Moldova este probabil cea mai mare confruntare dintre cele două lumi de la Independență încoace. Acum, problema identității noastre a devenit mai acută ca niciodată. Și lupta pentru ea se dă în Ucraina. Și certurile în familiile dezbinate sunt alimentate de scenele de groază din Bucea și Borodeanka, pe de o parte, și de discursurile pline de ură ale lui Soloviov, Skabeeva, Simonean, Lavrov și Zaharova, pe de altă parte. Cine va fi mai convingător?

Cine suntem noi, oamenii care populează Moldova? Suntem o națiune asumată sau o adunătură de oameni, divizați și dispersați, fiecare înțelegând Moldova după bunul plac? Războiul ne va arăta, cu siguranță.

Într-o zi, însă, războiul se va termina, iar noi riscăm așa și să rămânem pe un poloboc plin de pulbere, pe care toți îl înconjoară și nimeni nu vrea să găsească curaj pentru a-l dezamorsa.

Până atunci, însă, mi-e cam frică să trăiesc într-o țară în care fiecare al treilea om crede că Rusia eliberează acum Ucraina.