Odată validat subiectul, am început documentarea. Și, totodată, am făcut primele încercări de a căpăta răspunsul oamenilor avizați, care au funcții publice, plătite, inclusiv, din banii mei. Pentru că impactul asupra sănătății mi s-a părut evident și extrem de important, am sunat la Agenția Națională pentru Sănătate Publică (ANSP) și am rugat să mi se facă legătura cu un specialist care ar putea să-mi răspundă la întrebări.

- Trimiteți solicitare! - mi-a spus comunicatoarea instituției. 

Ceea ce am și făcut, încă sprijinind telefonul cu umărul, fiind în dialog cu ea. Se întâmpla asta pe 11 aprilie 2022. Iar de atunci și până în clipele în care scriu acest text, a urmat un ping-pong de apeluri din partea mea și răspunsuri evazive din partea Serviciului de presă al ANSP.

Mai întâi, solicitarea a fost recepționată. Peste o săptămână, a fost delegat omul responsabil să răspundă. Peste alte câteva zile - „colegii au spus că urmează să revină cu un e-mail”. Peste alte câteva zile: „Nu au revenit? imediat verific”. 

Îmi place să cred că sunt o persoană răbdătoare, iar în alte condiții - probabil aș fi publicat textul cu mențiunea că am încercat să primesc un răspuns, dar am fost ignorată. Numai că problema abordată este cu adevărat gravă, cu adevărat importantă și eu, în continuare, nu am răspunsuri la întrebările cu care am pornit la drum, iar fără răspunsul unui specialist textul nu va fi unul explicativ. Sigur că am încercat să aflu aceste răspunsuri de la unii medici, dar și ei mi-au spus că ANSP-ul ar fi structura cea mai potrivită pentru a se expune asupra acestui subiect. 

Și acum, mă întreb: cât se poate?

Relația dintre jurnaliști și ofițerii de presă este ca un fel de loterie. Un mariaj în care fie ai noroc, fie taci și înghiți. Când, de fapt, ar trebui să fie un tandem, o muncă de echipă în care jurnalistul întreabă, iar comunicatorul răspunde. În virtutea funcțiilor pe care le avem și pe care ni le-am ales de bună voie și nesiliți de nimeni.

Pentru că, în ultimă instanță, și noi - jurnaliștii, și ei - comunicatorii, suntem angajați nu doar în slujba instituțiilor care ne plătesc salarii, ci mai presus de toate - în slujba oamenilor care văd în noi o sursă de informare și care așteaptă răspunsuri concrete și rapide la întrebări și situații care se întâmplă azi. Acum.

Dar realitatea este alta - solicitări oficiale și răspunsuri trimise în 15 zile lucrătoare. Serios? În epoca internetului și a roboților care spală pardoselile?

Cât de relevant mai poate fi un subiect de știre peste 15 zile?

De ce nu putem să avem o legătură directă cu cei de la care vrem să aflăm răspunsuri? De ce suntem ostaticii birocrației? De ce nu vrem să schimbăm ceva?

Nu pot să nu menționez faptul că există instituții și ofițeri de presă pe care te poți baza. Care au înțeles cum funcționează această relație și fără orgolii și nasuri în vânt își fac treaba. Și răspund rapid. Și nu așteaptă solicitări în scris, avizate și ștampilate. Și nu te poartă cu promisiuni deșarte săptămâni la rând.

În apărarea comunicatorilor care sunt mai lenți în dialogul cu jurnaliștii pot spune că unii dintre ei își iubesc așa de mult meseria, încât ajung să se identifice cu instituția pe care o reprezintă, iar fiecare întrebare incomodă venită din partea jurnaliștilor este luată personal, ca pe un pericol care ar fi mai bine să fie evitat. Dar nu e mai bine. Pentru că niciun jurnalist nu-și dorește să scrie texte în care să denigreze pe cineva, să acuze pe cineva sau să zică că funcționarul X sau Y nu-și face treaba.

Pun pariu că jurnaliștii ar scrie cu mai multă plăcere despre aleși locali capabili, care fac să înflorească și să prospere totul în jur și ar mediatiza cu mai mult drag intenții oneste, acțiuni bune și decizii sănătoase pentru societate și comunitate.

Revenind la relația cu comunicatorii, auzisem în redacție zilele trecute o ipoteză care spunea că dacă reușești să te împrietenești cu ofițerii de presă, ai șanse mai mari să primești răspunsuri rapide la solicitări. Dar refuz să cred în asta și refuz să leg prietenii de dragul răspunsurilor. Eu cred în dragostea față de meserie și în dorința de a fi util, de a crea senzația de muncă în echipă și de a pleca mulțumit acasă. 

Suntem în săptămâna Libertății Presei și tot ce îmi doresc este să am libertatea de a scrie prezentând toate sursele fără a fi nevoită să cerșesc răspunsuri de la cei a căror meserie este anume asta - să creeze punți rapide și durabile între întrebarea jurnalistului și răspunsul funcționarului. 

E atât se simplu. Și atât de posibil. Nu?