EDITORIAL | Acasă, sau cum să pleci dacă a răsărit leușteanul
Războiul din Ucraina, cu ale sale mii de refugiați pe care i-am întâlnit la noi, cărând după ei frânturi de viață în valize și mult dor în ochi, incertitudinea în care noi înșine trăim de peste două luni, speranța cu care ne trezim diminețile și frica cu care ne culcăm nopțile, ne-a făcut pe toți să regândim ce înseamnă „acasă”.
・
„Acasă” dintr-un loc pe hartă a devenit un loc în inimă.
„Acasă” nu mai sunt doar niște metri pătrați, o ipotecă, un contur în formă de strugure, înghesuit între Ucraina și România, atât de mic, încât uneori apare fără nume în știrile internaționale.
„Acasă” a încetat să fie doar un stat condus întotdeauna de oameni față de care avem pretenții mai mari sau mai mici, așteptări și multe dezamăgiri.
„Acasă” nu mai este doar o țară de care ni s-a făcut lehamite și de unde vrem să fugim cu prima ocazie…
Autor:
Acum, când ocazia pare mai serioasă ca niciodată, ne dăm seama că nu vrem să plecăm.
Pentru că a ieșit primul nostru leuștean.
Și au înflorit narcisele în poarta părinților.
Pentru că avem trei rafturi de albume de artă pe care le-am adus din toate călătoriile noastre.
Și plante de interior pe care le îngrijim și așteptăm să crească, de parcă ar fi niște copii.
Și un tei la colțul casei, care acuș-acuș va înflori.
Și un balcon unde bem cafeaua diminețile și vin serile.
Și o bucată de drum, care începe la răscruce și duce drept în poarta de culoare verde a părinților. Și nucii de pe marginea lui.
Războiul ne-a împăcat cu „acasă”. A redefinit felul în care înțelegem și ne raportăm la locul în care avem o viață. Ne-a deschis ușile spre părțile din noi unde ținem depozitate emoțiile care alcătuiesc al nostru „acasă”. Acestea emoții au fost, pentru mulți de-a lungul întregii vieți adulte, astupate de cacofonia a ceea ce vrem, a ceea ce credem că ar trebui să ni se ofere, de ceea cum ne imaginăm că ar trebui să fie un „acasă” demn de noi.
Războiul și marea incertitudine pe care ne-a adus-o, ne-a impus să trasăm niște linii și să simțim acut, pe muchie. Acum noi știm că e una să vrei să pleci în căutarea unei vieți mai bune, voluntar și nesilit de nimeni, în afară de visele și aspirațiile proprii, și cu totul alta, când trebuie să închizi ușa în ceea ce a constituit viața și, odată cu ea, identitatea ta. Pentru că „acasă” nu e doar despre geografie, spațiu, metri pătrați, pereți și autorități, acasă e, în primul rând, despre identitatea noastră, despre cine suntem și din ce e făcut sufletul nostru.
Războiul se va termina. Acesta e singurul lucru pe care îl cunoaștem cu certitudine, chiar dacă nu știm când și în ce condiții. Și dacă amintirea lui va fi pentru mulți ani înainte o rană vie, ea ne va aduce și altceva - o iubire nouă și profundă pentru „acasă”, ca pentru un om pe care îl iubim pentru că sufletul nostru a crescut în el.