Sindromul Stockholm la nivel de societate

În 30 de ani de independență, studiile au demonstrat că o parte a populației a rămas fidelă ideilor promovate în perioada în care țara era parte a URSS. Aceste idei se manifestau cel mai des prin votul exprimat în favoarea partidelor pro-ruse, ceea ce a permis Moscovei să-și mențină influența în Republica Moldova.

Mai mult. O parte a populației încă își mai dorește să fie parte a URSS. Cel puțin aceasta arată datele unui sondaj recent realizat de IMAS. 41% califică destrămarea URSS drept o eroare istorică și și-ar dori refacerea uniunii. Experții cred că glorificarea trecutului sovietic ar fi, de fapt, nimic altceva decât un efect pe termen lung al propagandei, dar și a fricii care a stat la baza regimului sovietic, încă de la începutul său.   

„Esența regimului sovietic a fost una de sorginte totalitară. Toate regimurile totalitare își legitimează puterea printr-un discurs militar propagandistic. Adică, ei vorbesc despre cetatea asediată, implicit statul sovietic care are adversari, așa cum spunea și Stalin: „Tovarăși avem dușmani interni, tovarăși avem dușmani externi”, adică întotdeauna se luptă cu cineva. Dacă în regimurile fasciste sau naziste se pune accentul pe a căuta dușmani în afara cetății, în regimul totalitar sovietic se punea accent și pe a căuta dușmani în exterior, „imperialiști” le spuneau ei, dar și dușmani în interior”, spune istoricul Ion Xenofontov. 

Frica și propaganda erau astfel instrumentele prin care cetățenii erau manipulați să trăiască și să procedeze în modul în care le dicta regimul. 

„Acest sindrom Stockholm, când victima îndrăgește călăul, descris de psihologi în contextul unei situații individuale, ea poate fi extinsă și asupra unei întregi populații. Un popor întreg poate să sufere de acest sindrom de a-ți venera răufăcătorul, cel care ți-a distrus valorile, viața”, a menționat istoricul. 

„În perioada 1924-1940 cât a funcționat Republica Sovietic Socialistă Moldovenească, toată elita de sorginte comunistă din autonomia moldovenească a fost decimată, distrusă, tot autoritățile care i-au instalat în funcție i-au și distrus. Era vorba și de paranoia lui Stalin, o problemă medicală internă, vedeți cum s-a reflectat asupra destinelor a milioane de oameni. (...) El era divinizat. Cel care distrugea popoare, era considerat printr-o formulă creștină „tatăl nostru”, dacă vreți. Paradoxul acesta, cel care îți vrea răul este divinizat și Stalin știa mecanismele acestea că este ușor să bagi frica în oameni și ușor îi manipulezi”, spune istoricul. 

„Cine uită istoria, riscă să o repete”

Un alt fenomen răspândit la nivel de societate este memoria selectivă, atunci când anumite acțiuni ale regimului sovietic sunt elogiate, făcându-se abstracție de crimele care au avut loc în aceeași perioadă.

Moscova, 23 august 1939. Ministrul de externe sovietic Veaceslav Molotov și omologul său german Joachim von Ribbentrop, semnează Pactul Ribbentrop-Molotov.

În mod oficial poziționat ca un pact de neagresiune, acordul includea, de asemenea, un protocol secret care împărțea Europa de Nord și de Est în sfere de influență germană și sovietică. Drept urmare a acestui acord, regiunea Basarabia din România a fost ocupată de sovietici. 

„În vara anului 1940, Basarabia este anexată de către URSS până în 1941, au loc niște schimbări de sovietizare, de deznaționalizare. În 1941, Basarabia intră în componența României până în 1944, iar în anul 1944, în contextul schimbărilor de macaz din cadrul celui de-al Doilea Război Mondial, Basarabia, implicit basarabenii, sunt nevoiți ca să schimbe armele de pe o tabără pe alta. (...) S-a creat acest mecanism de loialitate care este specific teritoriilor de frontieră, toate spațiile de frontieră trec prin aceste mutații mari în contextul în care marele state sunt cele care conduc și formează istoria, iar statele sau spațiile mici sunt cele care trebuie să se conecteze la aceste acțiuni majore ale marilor state”, spune Ion Xenofontov. 

Circa 70 de mii de basarabeni au decedat în timpul celui de-al doilea război mondial. Însă până și după încheierea acestuia, populația a mai fost supusă și represaliilor, deportărilor și foametei organizate, evenimente care au luat viețile a sute de mii de oameni. 

Numărul celor care au murit de foame și boli între decembrie 1946 și august 1947 în RSSM este variabil, unele surse dau un minim de 115.000 de oameni care au decedat, altele menționează că ar fi decedat circa 300 de mii de oameni. 

„Stalin, dar implicit și statul totalitar sovietic, a știut că îți poate menține puterea în contextul în care va genera frică, umilință, nesiguranță. Chiar în perioada de apogeu, relativă stabilitate a statului sovietic se alimenta aceasta frică: suntem asediați, suntem în vizorul imperialiștilor, trebuie sa ne apărăm, aceasta a fost implicit în celula sistemului totalitar sovietic. Nu în zadar a fost organizată foametea din RSS moldovenească în ani 1946-1947, pentru a băga frica în oameni: „Uitați-vă nu avem siguranță și așteptăm ajutorul autorității supreme”, în cazul de față a lui Stalin”, subliniază istoricul. 

Totodată, populația din Basarabia a fost supusă deportărilor, care au avut loc în trei valuri. Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 - 5 martie 1953. În primul val au fost deportați moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, primarii, în cel de-al doilea - oamenii înstăriți și activiștii, iar în cel de-al treilea val, din 1951 - elementele religioase considerate a fi un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist.

„Scopul era de a elimina elementul acesta social înstărit, oameni care cât de cât aveau o demnitate, o verticalitate, care pot gândi, pot pune întrebări, nu le trebuiau autorităților sovietice cei din categoria socială care venea în contrasens cu ceea ce anunța mesajul oficial”, explică Ion Xenofontov. 

Rusificarea forțată

 Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare de facto a Basarabiei. Conform statisticii oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în RSSM, majoritatea fiind ruși. Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat, creând antagonisme în cadrul populației. 

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească”, și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile română și rusă. Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940.

Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

„Propaganda sovietică a fost una dintre cele mai bune propagande din toate timpurile istorice și de aceea a fost și cu bătaie lungă. Suntem de peste trei decenii de la destrămarea URSS și mai sunt nostalgici care visează la epoca de aur a acestei perioade sumbre”, crede Ion Xenofontov. 

Efectele propagandei sunt vizibile și astăzi, întrucât experții au constatat de nenumărate ori caracterul divizat al societății. O demonstrează și datele studiilor. 

Potrivit recensământului din 2014 din R. Moldova, două milioane de persoane se considerau etnici moldoveni, 192 de mii - români, iar 111 mii - ruși. De notat că numărul etnicilor moldoveni și ruși a scăzut în comparație cu recensământul din 2004, iar cel al românilor - a crescut. 

Limba vorbită a fost și ea în mijlocul dezbaterilor de-a lungul timpului. În 2014, 1,5 milioane de persoane declarau că vorbesc „moldoveneasca”, iar 639 de mii - româna. 

Punctul final pe acest subiect l-a pus Curtea Constituțională în 2013, când a constatat că limba de stat în Republica Moldova este româna, întrucât textul Declaraţiei de Independenţă prevalează în raport cu textul Constituţiei. 

Despărțirea de trecutul sovietic. Modelul Țărilor Baltice

La sfârșitul anilor 1980, a început o campanie masivă de rezistență civilă împotriva dominației sovietice. La 23 august 1989, cetățenii din Țările Baltice au format un lanț uman de două milioane de oameni, care s-a întins pe o distanță de 600 km, de la Tallinn la Vilnius. Drept urmare, Gorbaciov a concluzionat că plecarea republicilor baltice devenise inevitabilă. Acest proces a contribuit la dizolvarea Uniunii Sovietice, creând un precedent pentru ca și celelalte republici sovietice să se separe de URSS. 

Estonia, Letonia și Lituania fac parte dintr-o categorie de tranziție post-comunistă separată de fostele republici populare din Europa Centrală și de Est. În calitate de republici ale URSS, statele baltice au fost pe deplin integrate în sistemul politic și economic sovietic, fără a avea practic nicio posibilitate de a-și exercita autonomia în elaborarea politicilor. Controlul centralizat al lui Moscovei a fost evident în toate fazele vieții, în special în politica socială de promovare a imigrației masive, care a dus la schimbări radicale în compoziția etnică pe parcursul deceniilor de guvernare sovietică. 

Potrivit unor analize istorice, la momentul independenței, exista o teamă generalizată că, după 50 de ani de apartenență sovietică, limba și cultura celor trei națiuni baltice se vor reduce, chiar vor dispărea, în decurs de o generație sau două. Din acest motiv, toate cele trei țări au introdus politici menite să asigure renașterea limbii și culturii naționale. Aceasta a inclus elaborarea unei noi narațiuni istorice: condamnarea ocupației sovietice din 1940 ca fiind ilegală și comemorarea suferințelor poporului, în special a represiunilor și deportărilor din 1940-1941 și 1945-1953.

Fiecare dintre cele trei țări s-a declarat a fi restaurarea națiunii suverane care a existat între 1918 și 1940, subliniind că „dominația sovietică asupra statelor baltice în perioada Războiului Rece a fost o ocupație și o anexare ilegală”.

La mai mult de 30 de ani de la redobândirea suveranității lor, Estonia, Letonia și Lituania au devenit membri stabili din punct de vedere politic și prosperi din punct de vedere economic ai comunității europene. Procesul de construire a națiunii a fost înglobat într-o agendă mai largă de europenizare, care a implicat, de asemenea, respingerea moștenirii sovietice.

Freedom House clasifică toate cele trei state baltice ca fiind societăți libere, cu scoruri combinate pentru drepturile civile și politice de 94 (Estonia), 89 (Letonia) și 90 (Lituania) - cu mult înaintea Rusiei (20), depășind totodată Republica Moldova (62) și Ucraina (61). În mod similar, indicele de democrație liberală Varieties of Democracy le clasează printre cele mai democratice țări din lume. Estonia ocupă locul 6, Letonia - 30, Lituania - 27, Țările Baltice fiind cu mult înaintea Rusiei, care se clasează pe locul 151, dar și a Ucrainei (locul 99) și Republicii Moldova (locul 47).