„O fetiță de șapte ani zăcea cu o gaură în piept, prin care se vedea cum îi bate inima”. Povestea unui medic din Mariupol, despre 22 de zile de război
Istoriile de viață despre oamenii care înfruntă zi de zi ororile războiului fac înconjurul lumii. AGORA preia unele dintre aceste relatări cutremurătoare, tocmai pentru a face cunoscute unui număr cât mai mare de oameni atrocitățile războiul. Pentru a sensibiliza, pentru a atenționa. Această istorie este despre un felcer care, timp de 22 de zile, a salvat vieți la Mariupol. Paramedicul Serghei Cernobrîveț a părăsit orașul numai după ce armata rusă a interzis brigăzii sale să preia chemările de urgență. Serghei are 24 de ani, iar președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a vorbit într-unul dintre discursurile sale despre eroismul acestui tânăr. Acum Serghei își revine după perioada în care a muncit la limită și se pregătește să se alăture medicilor voluntari din estul Ucrainei. Spune că „Marik” (adică, Mariupolul) l-a schimbat foarte mult. Reproducem mai jos interviul cu Serghei Cernobrîveț, realizat de portalul Настоящее время.
・
„Încă din copilărie, mi-am dorit să activez în medicină. Pe ambulanță, pentru că asistența de urgență în sine este foarte interesantă, aici trebuie să acorzi ajutor imediat, rapid. Mi-am luat diploma de felcer la Colegiul Medical din Berdiansk apoi am fost admis la studii superioare la Mariupol. În acea zi eram după tura de serviciu, dormeam. M-a sunat un prieten din Berdiansk șu mi-a spus: „Serioga, a început războiul”. M-am gândit: „Ce rost are sa stau, sa aștept ceva?” Am sunat atunci șefii de la urgență și le-am spus că vin să lucrez. Așa am rămas acolo pentru 22 de zile.”Când a început războiul, nu toți au ieșit la muncă. Au venit mai mult studenți, toți - tineri, cu entuziasm. Fiecare a adus de acasă ce a avut - carne, terciuri. Nu ne-am pierdut cumpătul, moralul niciodată. Am încercat să ne ținem unul de celălalt.Cel mai grav, după părerea mea, a început la 1 martie”, povestește tânărul.
Atunci când a fost bombardată zona rezidențială Kirov, am venit la stația de salvare, unde era parcat deja un camion. Mai întâi am crezut că ne-au adus apă de băut, însă când am deschis ușile, am văzut că mașina era plină de civili răniți.Aveam câte trei garouri la noi. Unul în buzunarul de la pantaloni, alte două - la piept. Le purtam la început doar în buzunar, apoi un medic mi-a spus: „Dacă, Doamne ferește, îți rupe un picior cu tot cu garoul din buzunar, cum îl vei căuta?”
„Cel mai dificil caz, din punct de vedere emoțional, pentru echipa noastră a fost cel al unei fetițe de șapte ani. O mașină a nimerit sub împușcături. Copila era pe bancheta din spate, culcată pe burtă. Când ne-am apropiat, am văzut o pată roșie pe spate. I-am tăiat hainele, iar acolo era o gaură în piept, prin care se vedea cum bate inima. Vreo cinci secunde ne-am blocat gândindu-ne ce putem face”, își amintește Serghei.
Autor:
Am luat-o repede pe masa de operații, dar ea în general a fost foarte bravo. Intervenția a fost reușită. Pe urmă, când era în pat după operație și trecuse deja o săptămână și jumătate, două, ea ne-a dăruit un desen. Ne-a desenat pe noi, ambulanța. Le-am arătat și băieților acel desen și am izbucnit în plâns”, a mai mărturisit Serghei.
Am avut o chemare care m-a lăsat fără cuvinte. La pământ zăcea un corp neînsuflețit, acoperit cu un cearșaf alb. Am alergat și am întrebat de o femeie care era acolo: „Ce s-a întâmplat?” Dau la o parte cearceaful și văd o fată de 24-25 de ani. Iar femeia îmi spune: „Ce-am să fac acum fără fiica mea?” Ce puteam să-i spun? Că totul va fi bine? Doar știam că nu va fi...
„Noi eram văzuți ca o rază de speranță și nu puteam să le insuflăm oamenilor disperare. Îi încurajam - le spuneam că toți rezistă, că toată lumea lucrează. Și asta ne-a dat puteri. Militarii la fel, ne spuneau să așteptăm un pic și totul va fi bine. Cred că asta ne-a ajutat să rezistăm...”, spune tânărul.
Autor:
Știam că vom fi înconjurați. Am urmărit știrile, ne uitam atent pe hartă. Un prieten, Sașa Konovalov, el este un bărbat deștept - știe să gândească, să analizeze... Ne spunea că vom fi înconjurați și că vor face Mariupolul una cu pământul. Nu-l credeam, dar s-a dovedit că avea dreptate.
Am văzut o frântură de bazin lângă casa prietenului meu. Doar un bazin - fără membre, doar bazinul! Mergeai pe drum și puteai să vezi o ureche, de exemplu. Groaznic!
Cred că „Marik” (orașul Mariupol n.r.) i-a schimbat pe toți. Nimeni, în primul rând, nu era pregătit pentru așa ceva. În al doilea rând, a fost un șoc pentru mine: am citit în cărțile de istorie despre drepturi, convenții, că medicii sunt intangibili și așa mai departe... Dar s-a dovedit că sunt ca toți ceilalți, că se trage și în medici.
Soldații ruși m-au doborât la pământ și mi-au pus automatul în spate. Era în data de 17 martie. Plecasem cu șoferul la o chemare. Maimuțele au ieșit de după colț și trăgeau în aer, strigând: „Toată lumea la pământ!”...Unul s-a apropiat de mine și a spus: „Aș putea să te împușc acum și nu voi răspunde pentru asta”. M-am gândit că dacă au o astfel de atitudine față de medicii civili, atunci despre ce putem vorbi mai departe? Pe urmă ne-au spus să nu mai ieșim la chemări, altfel vor trage fără preîntâmpinare. Noi am decis cu băieții că nu are rost să stăm pe loc și să așteptăm să ne ajungă o rachetă. Am decis să mergem la pacienți, atunci când cheamă ambulanța.
Când am plecat, la punctul de control erau soldați ruși. Apoi, noaptea, am ajuns la un punct de control unde erau soldați de-ai lui Kadîrov. Am mers prin câmp, apoi am fost opriți din nou. Credeam că aici ne e sfârșitul, dar când colo, auzim vorbind în ucraineană: „Băieți, pe acolo, drept înainte”. Am chiuit atunci de bucurie că ne aflam în Zaporojie. Știi cum e când te afli pe un teritoriu ocupat iar ajungând partea cealaltă, răsufli ușurat „uuuuh!”
„Am un loc de muncă aici, în Zaporojie, tot pe ambulanță. E calm și liniștit. Dar după ce am fost în mijlocul luptelor, lucrurile sunt altfel. Nu mai simți că ești important. Planific să obțin un loc de muncă în cadrul Primului spital de medici voluntari - să îi ajut pe băieții de acolo”, spune Serghei Cernobrîveț.
Autor:
- Deci, mai departe, tot război?
- Păi, da.
- Altă cale nu vezi?
- Văd, când va fi victorie, cum s-ar spune.
https://www.currenttime.tv/embed/player/0/31870323.html?type=video