Ai carte, ai parte (de frici și complexe). Ce traume ne-a creat școala și cum pot fi depășite acestea, în opinia psihologilor

Povestiri (ne)plăcute din școală

În procesul de documentare pentru acest subiect, am discutat cu mai multe persoane despre fricile și complexele pe care le-au luat din școală. Din motive personale, sursele noastre au dorit să rămână anonime, dar mai jos vă prezentăm mărturisirile lor.

„Au fost ani frumoși, dar și plini de drame povestite doar mamei. Părinții mei erau profesori, un adevărat blestem pentru un copil - părintele să-i fie dascăl. Mereu se șușoteau că am note bune doar pentru că ei sunt pedagogi. Eram discriminată chiar de părinți, care mă notau dur pentru ca să nu se creadă că primesc notele pe degeaba. Eram mediocră la materii exacte, dar bună la cele umaniste. Mereu în liceu aveam tradiționala amenințare că avem BAC. Să nu cumva să ne supărăm pe profesori, să protestăm sau să ne expunem opiniile contradictorii.

Apoi, uram lecțiile de educație fizică, pentru că e ca și cum ai spune peștelui să zboare și, pentru că nu poate, hai să-l umilim. Și mai erau glumele tâmpite legate de ciclul menstrual. Sau despre controlul deloc plăcut la ginecolog în clasa a 12-a, când toate fetele veneau în acea zi în fustă. Și era clar. Hai, cine e fată și cine...nu? Erau mereu frustrări și note mici nejustificate”, ne spune una dintre sursele noastre.

O altă persoană cu care am discutat își amintește despre examene și frica de a greși, care i s-a format pe parcursul anilor de școală.

„Copii nu erau încurajați. Erau criticați, „cum ai scris așa prostie”?! Erau umiliți. Examenele nu erau niște teste de cunoștință, erau niște sperietori. Profesorii nu ne pregăteau ca pentru un examen, ci ca pentru marea provocare a vieții. Eu și acum mă tem de ele (n.r. - de examene). O altă prostie era că din clasa a cincea ne sortau: cei care învățau pe note de 9-10 erau transferați în clasa „A”, cei care pe note de 7-8 - în clasa „B”, și cine era cu note mai mici în clasa „C”. Cei din „A” se considerau mai presus, iar cei din „C” erau marginalizați, și noi eram speriați că dacă nu o să învățăm bine o să ajungem în clasa „C”. Am avut tare mult de pierdut din cauza acestor frici, mai ales celei de a greși. Acum încetișor încep să îmi spun părerile, deși mai am abțineri pentru că mă tem să nu greșesc, să nu fiu criticată”, ne-a mărturisit o altă persoană.

Rădăcinile se trag din URSS

Psihologa Valeria Crasov consideră că traumele rezultate din școală se trag de la încercarea sistemului de a forma generații de oameni ascultători și care pot fi ghidați sau controlați în diferite sisteme de subordonare.

„Rădăcinile sistemului educațional de trag din URSS. Da, el se schimbă puțin câte puțin. Dar nu cred că această motivație, care se propagă în sistemul educațional, precum că noi trebuie să fim cei mai buni, să avem note maxime, că trebuie să știm din toate disciplinele, e benefică pentru societate. Da, asta ne face să fim mai deștepți și putem privi lumea mai larg, dar accentele pe fiecare obiect în parte aduc foarte multă anxietate”, spune psihologa.

Valeria Crasov mai spune că oamenii care au ieșit cu frici din școală întâmpină anumite dificultăți în viața de adult.

„Le este foarte greu să se încadreze în colective noi, le este complicat să ceară majorare de salariu sau să insiste pe anumite aspecte care nu le sunt plăcute din cadrul unui colectiv. Le este teamă să meargă la un lucru mult mai bine plătit pentru că ei cred despre sine că nu sunt suficient de buni pentru o anumită slujbă. Mai este și frica de a fi comparat cu cineva și atitudinea asta a șefilor față de subalterni e aceeași ca și aceea a pedagogilor față de elevi”, explică experta.

Poate suferi și viața de familie

Pe lângă problemele de ordin social, complexele formate în timpul școlii creează situații dificile și în viața personală.

„Și în viața de familie încercăm să fim ghidați de superiori, când cineva reprezintă o autoritate. Nici măcar în familie nu avem o deplină libertate de a ne exprima sau de a cere ceea ce ne dorim pentru că, și în familiile noastre, avem o cultură de subordine, când îndeplinim ceea ce ni se spune, devenim niște executori de ordine”, susține specialista.

Psihologul Sergiu Toma menționează că, cel mai des, când oamenii se referă la complexe, ei au în vedere experiențele neplăcute pe care le-au avut în relații cu colegii, cu profesorii sau chiar cu părinții în timpul anilor de școală.

„Toți elevii au niște necesități și atunci când sunt în a 7-a, a 9-a, dincolo de a învăța bine și de a avea prieteni, necesitățile se multiplică, se ramifică și devin mai sofisticate. Provocările pe care le au de multe ori elevii în relațiile cu profesorii pot duce la crearea unor complexe. De multe ori, cerințele care le sunt înaintate elevilor nu sunt foarte clare și nici așteptările profesorilor nu sunt exacte. Pentru că de obicei copii își fac temele în baza exemplelor altor colegi, și dacă unuia i-au spus că e bine, altul începe să se gândească că ceva nu e în regulă cu el, cu felul cum a prezentat”, explică psihologul.

Unde-i accentul asupra lucrurilor bune?

Sergiu Toma consideră că profesorii de multe ori acordă atenție lucrurilor care trebuie de îmbunătățit în detrimentul lucrurilor care deja sunt făcute bine. Astfel, elevilor li se creează senzația de incompetență sau se cultivă complexul că nu sunt suficient de buni.

„Dezvoltarea elevilor și lipsa de complexe se bazează pe a pune accentul pe ceea ce este bine. Iată un exemplu: dacă un elev primește nota 7 și cineva îl întreabă cum vede asta, el o să spună că: „păi nu mi-a ajuns trei până la 10” sau că „am greșit”. Nimeni nu o să spună „am luat 7 pentru că am făcut 70% din ceea ce mi s-a cerut”. Și iată dacă putem blama sistemul nostru educațional, o putem face pentru această atenție deosebită la erori, greșeli, ceea ce putea fi mai bine și nu pe ceea ce funcționează și ce este bine deja”, spune psihologul.

Potrivit expertului, complexele se formează de cele mai multe ori la școală, atunci când aprecierea pe care o primește un elev nu corespunde cu așteptările acestuia, sau el nu a știut la ce să se aștepte.

„Dacă asta se întâmplă o dată, două, trei ori, atunci anumite lucruri pe care noi le auzim despre cum noi suntem se pot transforma în niște frici. Dar frica este un fel de mecanism de apărare, pentru că altfel cum să supraviețuiești?”, spune psihologul.

Psihologul mai spune că unele complexe se mai pot forma atunci când, oricât de mult s-ar strădui elevul la școală, efortul său nu e niciodată suficient pentru părinți. Astfel, copilul crește cu dorința de a demonstra că el este un elev exemplar.

„Marea dificultate pe care o au și părinții și profesorii este că ei, pe de o parte, au intenții bune atunci când pun presiune pe elevii și spun „nu este destul de bine, poți mai mult”. Problema constă în felul cum se realizează aceste intenții. Profesorii, de fapt, fac așa cum au fost învățați și obișnuiți ei înșiși în școli și pe băncile facultății”, spune specialistul.

Moștenire cu care pășim în maturitate

Sergiu Toma consideră că toate complexele și fricile pe care le obține un om până la 18 ani devin lucruri la care trebuie de lucrat.

„Acestea sunt un fel de moștenire cu care adolescenții intră în maturitate. În consecință, ei vor avea tendința să fie mult mai vulnerabili față de lucrurile care sunt legate de complexele lor. Ei nu se vor angaja în activități în care punctul lor vulnerabil este necesar, având o falsă convingere că dacă o vor face, atunci totul se va repeta exact ca la școală: cineva o să râdă, o să-i spună că nu e suficient de bun. Astfel, mulți dintre ei vor avea ceea ce se numește în limbaj contemporan „sindromul impostorului”, adică convingerea că tu nu ești bun pentru domeniul în care ți-ai obținut diploma”, mai spune expertul.

Potrivit psihologului, problema acestor frici și complexe poate fi rezolvată, dacă situația este privită din mai multe perspective.

„Omul trebuie să înțeleagă că acel complex, de fapt, îl ajută cu ceva, și ar trebui să își dea seama ce are bun și cu ce anume l-a ajutat, nu doar cu ce l-a încurcat. Un complex are efecte negative, dar faptul că el există – nu. Să zicem că acel om crede nu e suficient de bun. În acest caz, complexul a fost un factor motivant, pentru că, cu cât mai pregnantă era starea, cu atât încerca să învețe mai mult. Nu înseamnă că e o motivație bună sau corectă” afirmă expertul.

Sergiu Toma mai spune că un alt lucru pe care îl poate face un om cu complexe create în școală e să le privească nu ca ceva de care trebuie să scape, ci ca ceva ce poate fi înlocuit.

Potrivit unui studiu realizat de Scielo Brazil, literatura de specialitate indică faptul că cazurile de violență în context școlar afectează sănătatea mintală a elevilor. Scopul acestui studiu retrospectiv a fost de a evalua impactul psihologic al victimizării școlare asupra studenților și de a analiza asocierea simptomelor PTSD cu variabilele legate de victimizare. Un total de 691 de studenți au răspuns la Scala Experiențelor Traumatice la Studenți. Scorurile semnificative din punct de vedere clinic ale subscalelor au variat de la 4,7% (simptome somatice) la 20% (hipervigilență) și au fost găsite simptome frecvente descrise în literatura de specialitate ca urmare a victimizării, cum ar fi: depresie, deznădejde, probleme cognitive și amintirea excesivă a evenimentului traumatic. În plus, 7,8% dintre ei au avut simptome PTSD la o lună după cea mai gravă experiență școlară. Au fost găsite asocieri cu simptomele PTSD și cu suferința resimțită după experiență; beneficiile percepute după eveniment și durata acestuia.