În primul rând, să clarificăm, din start, educația pornește de-acasă, din burta mamei, din cei șapte ani, din interacțiunea cu bunicii, din jocul cu tata, din stradă și, nu în ultimul rând, din școală.
Dar educația nu este un proces finit, cu termeni de realizare și rezultat încheiat. Or, dacă se crede asta, atunci gafa e uriașă. Pentru că educația este un proces în care te antrenezi cam toată viața, iar, la urmă, dacă ești deștept, îți dai seama că tot prost ai rămas.
Autor:
Familia
Educația se întâmplă în câteva clustere. Primul e cel din familie, care pornește de la bagajul genetic, de la cioplitul în caracterul copilului și de la modelul enunțat de părinți, în viața de zi cu zi, nu în aparițiile publice.
Aici se întâmplă adevărata magie care generează evoluția de mai departe. Adică, nu putem avea pretenția ca educația să se întâmple altundeva, dacă nu a început acasă. Așadar, în primii șapte ani, putem alege să dăm copilul la engleză și chineză, sau putem alege să îi oferim interacțiune, dialog, joc de rol și modele de empatie, de echilibru, de afecțiune. Îl putem avea în clasa întâi poliglot, sau IT-ist, sau inginer fără acte; fie îl avem echilibrat emoțional și pregătit pentru etapa cunoașterii sistemice din școală.
Școala
Pentru că urmează cel de-al doilea cluster, școala. Crucificată și condamnată la greu în mediile online, școala clasică este considerată subjugarea minții copiilor. Dar am să risc să merg împotriva trendului și am să declar că subjugarea copiilor se produce din cauza părinților super-protectori, din cauza părinților-atotcunoscători. Or, mi s-a întâmplat să văd în ședințele cu părinții cum unele mame știu psiho-pedagogie și au pretenția să facă recenzie profesorilor. Mi se pare mult peste bunul simț, or să dăm Cezarului ce este al Cezarului și să ne vedem de treabă în primii șapte ani. Desigur, parentingul modern zice să îi lăsăm pe copii să meargă în urechi dacă asta e chemarea lor, iar, când ajung la școală, regulile sistemului scot din minți părinții, care vor ca și profesorii să se ocupe cu suflatul în urechea dreaptă a odraslelor lor.
Desigur, o fi școala noastră cu metehne, cu 40 copii în clase, cu materii depășite, cu manuale învechite, cu coridoare întunecoase, cu cantine fără stele Michelin. Dar când în față ai un profesor, care trebuie să „mozolească” o notă în 9 registre diferite, să pregătească proiectări de durată scurtă, medie și lungă, să tot fie cobai de experimente al direcțiilor lor, care vor să aplice tot felul de inovații pe temelii arhaice, cu acest profesor ce facem?
Când îi dăm timp să citească o carte care să îl clădească emoțional? Când îi dăm timp pentru un spectacol? Când îl lăsăm să mediteze în propriul eu pentru ca să se reconstruiască după ce generații de copii infantili îl dărâmă? Când și cum îl lăsăm să se reinventeze pentru ca să poată dărui copiilor atenție, pasiune, noutate și informații relevante?
Autor:
Dar mai interesant, e dovedit științific că educația se formează 70% din bagajul genetic, 10-15% din interacțiunea primilor 7 ani, 10% din mediul social, prieteni, vecini, mediu ambiental și 10% fac educația din școală/universitate.
Iar celelalte părți din sistem, universitate cu masterate și doctorate, sunt mai degrabă irelevante, dacă la bază avem porniri greșite. Or, noi trăim realitatea șoferilor de cursă lungă cu diplome de juriști sau a manichiuristelor cu masterate în bănci și finanțe. Să înțelegeți corect, nu judec, fiecare poate alege să devină meseriaș după un doctorat sofisticat. Dar oare nu e mai simplă calea dacă o iei din prima cu meseria? Iată aici apare adevărata problemă, pentru că sănătatea se instalează când tratăm cauza, nu consecințele.
Cine e vinovat de eșecurile copiilor?
Educația pornește de acasă, totuși. De acolo trebuie să pornească echilibrul interior cu înțelegerea despre ce înseamnă școala, că ea nu ne va face fericiți în viață, dacă nu ne asumăm consecințele alegerilor noastre. Atât din rolul de lector, cât și din cel de părinte al unui adolescent, înțeleg că greșim atunci când ne dorim să facem școala responsabilă pentru reușitele sau nereușitele copiilor noștri.
Atunci când încărcăm copiii cu meditații la matematică și ignorăm artele, atunci când judecăm profesorii în prezența copiilor, atunci când blamăm sistemul fără a contribui cu nimic la schimbări de calitate în societate, atunci când la intenția copilului de a deveni profesor facem glume și îl amenințăm de sărăcie.
Autor:
Ia vedeți, e ca și cum trăim cu duble standarde. Judecăm prea mult în afară și nu prea antrenăm mușchiul interior, iar mai trist - că asta transmitem și copiilor noștri, care percep educația ca pe o formalitate, o chestie de rutină, deși mai degrabă trebuie să fie un exercițiu de rugăciune.
Educația, de facto, este ceea ce suntem după ce am închis cărțile, după ce am deconectat internetul și suntem în toată goliciunea ființei noastre. Păi iată ce se arată în acea goliciune, aceea este substratul de educație. Dar neapărat trebuie să fie însoțită de bun simț, de cumsecădenie, de sinceritate și de autenticitate.
Mama m-a educat cu o frază aparent banală, dar care peste ani mi-a deschis o încărcătură absolută: fă ce vrei, dar fii cea mai bună. Și când am înțeles ce înseamnă să fiu cea mai bună, nu am mai făcut ce vreau decât în limita bunul simț. Acum nu știu, ce m-a format mai mult, educația de acasă, sau școala și facultățile. Pe care și eu le-am blamat la un moment dat, dar a căror greutate de valoare pusă în personalitatea mea nu le pot contesta.
La pachet cu profesorii care mai strigau, în antiteză cu tot zenul promovat acum, la pachet cu temele multe și cu notele de doi, care nu m-au frustrat, ci m-au motivat; la pachet cu lecțiile de dirigenție când ne chicoteam pe sub mese când vorbeam despre sex și chiar nu am simțit nevoia să afișăm sexul pe tablă ca să-l înțelegem mai bine. O fi fiind arhaică în gândire, ziceam și mai devreme, dar ce vreau să se înțeleagă, în finalul acestei opinii expuse, este că nu școala, ci familia face educația. Școala doar ambalează conținutul „plantat” acasă și potențial oferă un orizont vizionar, pentru cine vrea să îl vadă. Dar tot ce se dă la școală e după modelul Cetății Mekka, cu cât te apropii, cu atât ai de parcurs mai mult.
{{blockquote\?Dacă tot am băgat antiteză la trenduri pe fiecare rând scris, aș mai zice ceva: haideți să facem profesorii și școala „great again”, iar aici Ministerul de resort trebuie să facă mai puține experimente și să dea mai multă consistență. Lăsați concursurile despre profesorii anulului, pentru toți profesorii, câți mai sunt, sunt martirii veacului, căci azi nu mai sunt studenți la pedagogie și o să ajungem să îi cerșim pe cei ieșiți la pensie.
||
Autor:
Aș vrea să îi rog și pe părinți să nu se înghesuie cu ostilități asupra școlii, or fiecare balivernă spusă în fața propriului copil slăbește fundația educației acestuia.
Iar profesorilor, cu drag, le zic: nu picați în plasa ovațiilor și cadourilor, ele sunt ca și sărutul lui Iuda. Fiți demni și dedicați misiunii voastre, pentru că sunteți faruri care răspândesc lumină, nu pomi de Crăciun, care trebuie împodobiți.
Educația este o ecuație cu multe necunoscute, dar cu rezultat frumos, atunci când se face cu dedicație. Iar crezul cu care trebuie să ne creștem generațiile este că oamenii săraci au televizoare mari, iar cei bogați au biblioteci vaste.
Un Emoji sau Sticker va îmbogăți acest articol.