PORȚIA de istorie: Cum a reușit România să construiască aproape 2.000 de școli în Basarabia (LONGREAD)

PORȚIA de istorie: Cum a reușit România să construiască aproape 2.000 de școli în Basarabia (LONGREAD)
sursa: Bessarabica/Iurie Cojocaru

La începutul anului 1918, după 106 ani de stăpânire rusească, pe teritoriul Basarabiei numărul de școli era foarte mic, iar nivelul analfabetismului, mai ales în rândul populației băștinașe, era unul înalt. Acest lucru era cauzat, în mare parte, de lipsa cadrelor didactice, a școlilor dar și a politicilor de deznaționalizare și rusificare promovate de autoritățile țariste. În articolul de astăzi, vom analiza cum a reușit România, în cei 22 de ani ai perioadei interbelice, să construiască aproape 2.000 de școli în toată Basarabia, dar și ce lecții pot trage actualii guvernanți din acest succes major al istoriei noastre.

Cum luna educației este pe final la AGORA, vă propunem o călătorie, în timp, pe vremea când străbunicii sau chiar bunicii noștri erau elevi și studenți, fiind probabil printre primii din familia lor care ajungeau să poată citi și scrie grație eforturilor constante ale noilor autorități de la București.

A fi unul dintre cei care știau a scrie și a citi, în Basarabia de la începutul sec. XX, însemna a face parte dintr-o minoritate. Cel puțin asta arată datele unui recensământ făcut, ce-i drept, în 1897, unde găsim că în gubernia rusă Basarabia, autoritățile țariste constatau că doar 19,4% din cei 1,9 milioane de locuitori ai regiunii cunoșteau a scrie și a citi. Situația arată însă mult mai grav dacă ne cufundăm un pic în cifre, unde vom constata că de fapt doar 10,3% din numărul total al moldovenilor erau cărturari.

Am putea spune că era o situație tipică, în condițiile în care peste 55% din moldoveni trăiau în mediul rural, lipsit în multe cazuri de școli sau biblioteci. Chiar și acolo unde ele existau, predarea se făcea în limba rusă, româna fiind exclusă definitiv, fapt pentru care puțini copii de țărani frecventau școlile, acolo unde aveau posibilitatea. Surprinzător sau nu, acest factor, de rând cu accentul pus de autoritățile țariste pe rusificarea și instruirea nobilimii, a și permis păstrarea caracterului românesc al populației în cei 106 ani de ocupație.

România interbelică - o țară a extremelor?

Unirea Basarabiei cu România, începută la 27 martie 1918 prin votarea de către Sfatul Țării de la Chișinău a unei declarații în acest sens, a permis autorităților române să inițieze probabil una din cele mai vaste și mai de succes reforme în provincie, fiind vorba de creșterea gradului de alfabetizare a populației și a numărului de școli în localitățile rurale. Chiar și așa, nu trebuie să uităm că situația din Basarabia era diferită de cea din Vechiul Regat spre exemplu, unde în ciuda reformelor lui Cuza și Spiru Haret, știutorii de carte nu reprezentau mai mult de circa 38% din populație.

Mergând însă mai spre vestul țării, în provinciile care au aparținuseră Imperiului Austro-Ungar, vedem o situație total diferită, or datorită interesului autorităților imperiale, rata de alfabetizare a populației în Transilvania, Bucovina, Banat și Crișana, ajungea până la 45%. Bineînțeles, ca și în cazul Basarabiei, aceasta era mult mai scăzută în rândul românilor.

Chiar și așa, în Vechiul Regat, reformele lui Spiru Haret au permis apariția a sute de școli în mai multe localități rurale, în vreme ce Basarabia era în linii mari lipsită de acest lucru. Motivul trebuie căutat în politica autorităților țariste, rezumată în linii mari la deznaționalizare și rusificare, în acest sens fiind exclusă limba română din viața publică a provinciei.

O imagine a educației din Basarabia țaristă ne este redată de Ion Jalea, care în monografia Basarabia, publicată în 1915, vorbește despre faptul că în toată gubernia erau doar 17 licee complete de băieți, cu opt clase fiecare și 16 licee complete de fete, de asemenea cu câte opt clase.

„Școlile secundare și liceele erau vizitate de cel mult 20.000 de elevi. În nici una din aceste instituții de învățământ nu se mai studia limba română, nici măcar ca obiect facultativ… La răspândirea rusismului contribuiau nouă ziare cotidiene și 22 reviste lunare și săptămânale, precum și cele vreo 50 de tipografii”, scria acesta.

Astfel, într-o țară în care provinciile din est se zbăteau pentru a ajunge în zorii modernității, fiind marcate de izolare, corupție și analfabetism înalt, vestul țării ajungea să fie un model de urmat, cel puțin la capitolul cultură și economie. În aceste condiții, confruntate cu o asemenea provocare, investiția în educație pentru elitele politice din interbelic a ajuns să fie ceva esențial, or educația era văzută ca mijlocul prin care putea fi construită identitatea națională și unificată o societate în care peste 15% din populație era formată din minoritățile etnice, procentul fiind chiar mai mare în Basarabia.

„Unificarea sistemului de învățământ din perspectivă instituțională și educațională a României întregite a  constituit un imperativ necesar al timpului, acțiuni realizate prin filiera unei legislații în domeniu, racordate la dispozițiile Tratatului pentru protecția minorităților”, ne spune profesorul universitar, Ion Valer Xenofontov.

În acest context, pe tot parcursul perioadei interbelice, investițiile în educație s-au situat mereu între 12% și 16% din PIB, iar rezultatele nu au întârziat să apară.

„Doctorul cărămidă”

„În România întregită s-a îmbunătățit infrastructura educațională, s-au edificat noi școli, s-au înființat școli normale (de învățători), au fost tipărite în tiraj de masă manuale școlare. Sistemul educațional a avut ca finalitate diminuarea analfabetismului. La sfârșitul anilor 1930, numărul știutorilor de carte în România constituia cca. 60 la sută, un nivel ridicat comparativ cu multe țări europene”, afirmă istoricul Ion Xenofontov.

Primele rezultate au apărut deja chiar în primii ani de după Unire, când, aflat la Chișinău în 1921, poetul Octavian Goga, afirma că „nici într-o provincie alipită nu s-au făcut așa de mari progrese în privința naționalizării ca în Basarabia”.

Afirmația este făcută în contextul în care în perioada mai 1918 - vara anului 1922, în Basarabia au fost organizate o serie de cursuri pedagogice pentru învățătorii vorbitori de română și pentru cei minoritari, cursurile fiind cu durata de o lună și plătite din bugetul de stat.

De altfel, modul în care școlile românești au început să „răsară” prin Basarabia imediat după 1918, a fost cercetat de doctorul în istorie Vasile Crețu, autor al unei teze de doctorat axată pe această problematică. 

Potrivit cercetătorului, construcția noilor școli a început imediat după Unire, în 1918, în mare parte cu contribuția și sprijinul zemstvelor locale, viitoarele autorități județene. Astfel, un raport al Comisiei interimare a Zemstvei județene Tighina, transmitea secretarului general al Ministerului de Interne, necesitatea de a mai aloca pe lângă creditul de 300 de mii de lei deschis pentru reparația școlilor existente în județ, încă unul de cel puțin 60 de mii de lei pentru a încheia lucrările.                                                                                                                                                                    

„Succese considerabile în cadrul organizării școlilor, editării manualelor, pregătirii cadrelor didactice au fost marcate grație entuziasmului intelectualilor din provincie, în special în primii ani de după Unire”, susține istoricul Vasile Crețu.

Un alt motiv al acestui succes este venirea în anul 1923, în funcția de ministru al instrucțiunii publice, a doctorului Constantin Anghelescu, artizan al unor reforme majore în învățământul românesc, soldate cu construcția a peste 7.000 de școli în toată țara.

Deviza sub care a lucrat acesta era „Școală cât mai multă! Școală cât mai bună! Școală cât mai românească!”.

În primul rând, acesta a reușit, în 1924, să treacă prin Parlament Legea Învățământului primar din 1924, în care se stabilea durata de șapte ani a acestuia, împărțiți în ciclul primar și supraprimar. În timp ce primul avea un caracter teoretic, al doilea avea un caracter practic, în funcție de specificul școlii și regiunilor. Astfel, pe lângă multe școli au fost deschise ateliere în domeniul agricol, industrial și comercial.

Totodată, acesta a instituit și comitetele școlare, care potrivit istoricului Vasile Crețu, erau responsabile direct de funcționarea și finanțarea școlilor, fiind întreținute de autoritățile locale, care potrivit legii trebuiau să redirecționeze cel puțin 14% din încasări în contul acestora. Cum legea nu era tot timpul respectată, acestea s-au bazat mai mult pe subvențiile oferite de stat și donațiile particulare.

Astfel, potrivit unui raport prezentat de Prefectura județului Soroca, între anii 1922 - 1926, au fost alocate și cheltuite în total peste șapte milioane de lei, pentru construcția școlilor primare. Curios este faptul că autoritățile locale raportează doar cifra de 100.000 de lei drept contribuție a statului, restul sumei fiind cea a locuitorilor comunei. În ciuda unor investiții atât de mari, autoritățile raportau că județul mai avea nevoie de încă 1.500 săli de clasă pentru a putea răspunde pe deplin nevoilor din acea perioadă.

PORȚIA de istorie: Cum a reușit România să construiască aproape 2.000 de școli în Basarabia (LONGREAD)
PORȚIA de istorie: Cum a reușit România să construiască aproape 2.000 de școli în Basarabia (LONGREAD)
PORȚIA de istorie: Cum a reușit România să construiască aproape 2.000 de școli în Basarabia (LONGREAD)
PORȚIA de istorie: Cum a reușit România să construiască aproape 2.000 de școli în Basarabia (LONGREAD)
PORȚIA de istorie: Cum a reușit România să construiască aproape 2.000 de școli în Basarabia (LONGREAD)

Doi ani mai târziu, un raport emis de autoritățile provinciei, arăta că doar în 1928, comitetele școlare județene din Basarabia cheltuiseră aproape 760 de milioane de lei, deși suma totală, potrivit doctorului în istorie Vasile Crețu, se cifrează la circa două miliarde de lei, dacă e luată în calcul și valoarea lemnului, oferit gratuit de stat din pădurile de pe domeniul public.

În total, pe parcursul a 22 de ani, statul român a reușit să deschidă 1.760 de școli școli rurale și aproape 200 de școli urbane. Chiar și așa, numărul acestora continua să fie unul insuficient, ceea ce duce la situații în care o clasă avea până la 120 de elevi Mai mult, la 1925, Ministerul Instrucțiunii Publice anunța că la nivel de țară mai era nevoie de 24.000 de învățători, deficit care a rămas prezent pe tot parcursul perioadei interbelice.

Școli da, elevi ba

Chiar dacă pe întreg parcursul perioadei interbelice, România s-a aflat printre primele 30 de state din lume ce avea o rată de frecventare a școlilor la nivel național de 70,8%, situația nu a fost una uniformă la nivel național. O cercetare realizată de istoricul Crețu Vasile, arată că datele colectate de Ministerul Instrucțiunii Publice în 1922, indică faptul că erau înregistrați în cadrul școlilor circa 136.173 de elevi din cei aproximativ 400 de mii de copii ce aveau vârsta școlară, rezultând așadar 200 de mii de copii care nu beneficiau de educația oferită de stat, fapt ce arăta un grad înalt de absenteism.

În acest sens, doi ani mai târziu, în Legea Învățământului primar din 1924, a fost introdus articolul ce a instituit obligativitatea învățământului primar. Prevederea respectivă a fost una controversată din moment ce obliga părinții să își trimită copii la școală, în caz contrar fiind prevăzute sancțiuni dure în cazul încălcării acestuia, sancțiuni ce puteau ajunge până la cinci zile de închisoare în cursul unei luni pentru un părinte sau chiar amenzi ce creșteau gradual pentru fiecare zi de absență.

Un număr al ziarului Adevărul din epocă, relevă poziția deputatului Florea Draghici, preot și învățător de profesie, care se pronunța împotriva unei asemenea măsuri.

„Eu, fiind învățător atâția ani de zile, vă declar că n-am dat nici o amendă. Din cei de vârstă de școală la mine în sat, întotdeauna au frecventat 90 la sută… Dar de ce să dai amendă? Aceasta înseamnă că țăranul român este refractat, ceea ce nu este adevărat. Dvs. uitați un lucru, că copilul țăranului nu este ca copilul de la oraș, un factor de consumație, el este un factor de producție. Țăranul are nevoie de el la muncă”, afirma deputatul, preot Florea Draghici. 

O altă voce critică la adresa acestei legi a fost revista „Școala”, în paginile căreia găsim o mică analiză a noului ordin, semnată de I. Nica.

„Noi înțelegem obligativitatea astfel: faceți școală frumoasă, spațioasă, caldă și luminoasă; dați la nevoiași hrană, îmbrăcăminte și cărți; pregătiți un vrednic corp didactic și înlesniți viața lui, ca el să dea cu dragoste școalei tot sufletul și inima”, scria Nica. 

Chiar și așa, adoptarea acestei prevederi a întâmpinat o rezistență masivă din partea populației rurale, care făcea față cu greu costurilor tot mai mari ale vieții, fiind înregistrate inclusiv cazuri de violență.

Un raport al prefectului de Lăpușna, datat cu anul 1925, arăta că întreaga populație a regiunii era obligată să plătească, conform prevederilor legii câteva sute de mii de lei, doar în comuna Vorniceni, fiind atestată suma totală de 106 mii lei.

„Populația disperată de secetă este indignată de această lovitură ingrată a Revizoratului școlar, care, prin măsurile sale rău plasate, face ca lumea să fugă de școală”, se arată în document.

Legea era boicotată și de primarii care în unele localități refuzau să semneze listele de amenzi întocmite de inspectorii școlari. O măsură compensatorie oferită de stat, dar prezentă mai mult în cazul școlilor gimnaziale și liceele, au fost bursele oferite celor săraci, care mai erau și scutiți de taxa de întreținere. O implicare a avut-o și biserica, cele mai multe lăcașuri contribuind cu până la 1.800 de lei anual pentru a asigura întreținerea orfanelor și fiicelor de preoți.

Astfel, taxa pentru studii și întreținere în cazul Școlii Eparhiale pentru fete ajungea până la 9.000 de lei anual. În ce privește situația financiară a profesorilor, putem menționa că salariul acestuia putea ajunge până la 8.500 de lei, în condițiile în care unul universitar încasa și până la 17.000 de lei.

În aceste condiții, nu este de mirare că între 1921-1932, doar 5,4% dintre elevii înscrişi în şcolile rurale au trecut în învăţământul secundar, 2,5% în licee, 1,2% în şcoli normale, 0,3% în seminarii, restul în şcoli profesionale.

Lecțiile predate și statutul profesorului

Printre obiectele de studii introduse în școala românească interbelică putem menționa în primul rând prezența religiei, ca urmare a influenței majore exercitate de biserică în viața satului. Un mare accent se punea pe Limba Română, iar în liceu - pe limba latină, de rând cu franceza, germana sau engleza. 

Elevii studiau istoria, geografia, filosofia, matematică și științele naturale. Printre materiile de studiu care nu se mai regăsesc astăzi, se numără igiena, caligrafia, lucrul manual și gospodăria, studiate în special în ciclul supraprimar.

foto: Bessarabica/Iurie Cojocaru

În satul basarabean interbelic, autoritatea profesorului era una binecunoscută, acesta fiind alături de preot, una din personalitățile cele mai de seamă ale comunității. De regulă, aceștia nu o duceau mult mai bine decât majoritatea țăranilor, întrucât deși erau salarizați, de multe ori pe lângă faptul că lefurile erau insuficiente, acestea nici nu ajungeau la timp. Spre exemplu, în 1930, „guvernul de tehnicieni” a lui Nicolae Iorga a luat decizia ca salarizarea profesorilor să fie realizată de primării, ceea ce a afectat grav statutul acestora, din moment ce autoritățile locale nu dispuneau de suficiente fonduri.

Spre exemplu, la 1919 - 1920, mai multe cadre didactice raportau că salariile li se achitau cu o întârziere de trei -patru luni. Chiar și așa, starea materială a acestora nu era cea mai bună, în special în localitățile rurale, în condițiile în care salariile variau de la 600 la 1.000 de lei, pentru cei cu grad superior.

Cu toate acestea, de cele mai multe ori, pentru a putea accede în această funcție, viitorii profesori trebuiau să petreacă cel puțin opt ani în cadrul școlilor normale. 

Elitele basarabene din domeniul educației

„Deputată în Sfatul Țării, ea a dorit să fie directoarea Școlii Eparhiale, pe care o absolvise în 1890. Aprigă luptătoare pentru ridicarea conștiinței naționale în Basarabia, ea a introdus și cultiva acest spirit în școala pe care a condus-o timp de două decenii. (...) Ea transformase vechea pepinieră de agenți și instrumente de deznaționalizare într-o cetățuie a spiritului românesc”, povestea profesoara universitară Cleopatra Vnorovschi de Elena Alistar, numită „femeia legendă” a Basarabiei.

Alistar a fost printre cele mai cunoscute personalități ale Basarabiei interbelice, mai ales în domeniul educației, deși era de profesie medic. Aceasta a fondat Liga Culturală a Femeilor din Basarabia și Gruparea Femeilor Române.

„Profesorii luau atitudini critice vizavi de realitățile create. Astfel, Nadejda Terlețki, directoarea Școlii Primare nr. 5, a dezavuat faptele sovieticilor din RASSM și a fost una din primele ocrotitoare ale refugiaților de peste Nistru”, ne spune profesorul universitar Ion Xenofontov.

Un alt eminent al învățământului public din Basarabia este și Pan Halippa, fondator al societății culturale „Universitatea Populară”, destinată instruirii adulților în special, prin intermediul cursurilor predate de mai multe personalități cum ar fi Ștefan Ciobanu, Ion Pelivan.

Ce ne poate învăța trecutul

„Lipsește o viziune strategică asupra sistemului educațional. Se împrumută forme din exterior, se neagă particularitățile regionale, tradiționale. Globalizarea tinde să radieze localul, naționalul. Se fac generalizări în timp ce sistemul educațional a pierdut din prestigiu”, susține istoricul Ion Xenofontov.

Profesorul confirmă că legenda celor „șapte clase românești” a rămas întipărită în memoria colectivă a basarabenilor, nu doar ca o marcă a calității studiilor, ci și a ordinii, a înaltei culturi europene.

„La ruși școala nu-i de nimic, e de râsul găinilor. La români era foarte scrict, dar la nemți era școală adevărată”, este una din concluziile unei cercetări axate pe învățământul din perioada interbelică.

Un alt aspect ce ar putea fi împrumutat din interbelic este alocarea prin lege a unui procent anumit din PIB, destinat strict educației, or în România interbelică, așa cum am menționat, acest procentaj ajungea până la 18%.

O încercare în acest sens a fost făcută prin Legea Învățământului din 1995, care la art. 61 din capitolul V, alin (2) stipula că „Statul garantează alocarea anuală de mijloace bugetare pentru învăţămînt în proporţie de cel puţin 7 % din produsul intern brut, inclusiv mijloace valutare, şi asigură protecţia articolelor de cheltuieli de la buget. Normativele de finanţare a instituţiilor de învăţămînt se indexează în corespundere cu rata inflaţiei”, prevedere care însă a fost la scurt timp suspendată.

Odată cu adoptarea Codului Educației din 2014, prevederea s-a schimbat, fiind instituit principiul „banul urmează elevul”, suma per elev fiind stabilită de Guvern în fiecare an, prevederea privind % din PIB fiind exclusă. De altfel, în ultimii ani, bugetul Ministerului Educației a fost mereu mai mic decât cel al Internelor sau a altor instituții de stat.

Dragă cititor,

Mii de oameni ne citesc în aceste zile în căutarea informațiilor, răspunsurilor și a unui fir de speranță. Iar noi lucrăm ca să asigurăm un jurnalism responsabil care să ne ajute pe fiecare dintre noi să înțelegem mai bine tot ce se întâmplă în jurul nostru și să ne unească în aceste timpuri complicate.

Ce putem face noi acum, este să te informăm corect, din surse verificate. Când nu știi pe cine să crezi, vezi ce scrie AGORA.
Fiecare contribuție din partea cititorilor este valoroasă pentru activitatea redacției. Susține-ne cu un abonament de membru. Mulțumim

Vezi și aceste știri
PORȚIA de istorie: Cum și când a ajuns BAC-ul pe meleagurile noastre și cine au fost eminenții basarabeni ai celor „șapte clase românești”

PORȚIA de istorie: Cum și când a ajuns BAC-ul pe meleagurile noastre și cine au fost eminenții basarabeni ai celor „șapte clase românești”

PORȚIA de istorie: Cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, văzută prin ochii celor care au luat această decizie

PORȚIA de istorie: Cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, văzută prin ochii celor care au luat această decizie

Asasinatul care a schimbat România anilor 1920: Între legitimă apărare și eroare judiciară

Asasinatul care a schimbat România anilor 1920: Între legitimă apărare și eroare judiciară

Advertoriale
 A fost lansat un vlog de călătorii prin țară. Vezi ce te așteaptă în cele 7 episoade „Turist în Moldova”

A fost lansat un vlog de călătorii prin țară. Vezi ce te așteaptă în cele 7 episoade „Turist în Moldova”

Începe toamna la Castel MIMI cu Festival Internațional de muzică clasică „VinOPERA”

Începe toamna la Castel MIMI cu Festival Internațional de muzică clasică „VinOPERA”

Fă cunoștință cu viitorul, descoperă noul card ultra comod

Fă cunoștință cu viitorul, descoperă noul card ultra comod

E un efort pe care nu-l putem face
singuri, așa că te așteptăm alături de noi
Autentificare
Ai uitat parola?
Salvează articolul

Pentru a activa această opțiune, e nevoie să fii logat pe AGORA.

Articolele salvate pentru mai târziu, le vei putea găsi în profilul tău.

Urmărește subiectul

Pentru a activa această opțiune, e nevoie să fii logat pe AGORA.

Subiectele urmărite le vei putea găsi în profilul tău.