Ădic era și-n deal, și-n vale - și să se joace reușea, dar și să facă treabă pe lângă casă. Pe unde cu sudalme de la țața Pațîca, care, ca matriarha familiei, se simțea obligată să țină marca, pe unde cu râvnă, Ădic făcea muncă de oameni mari, ca mai toții copiii născuți și crescuți la țară. Ădic era copilul-minune al mahalei, cu atât mai mult că alți copii nu erau, în afară de soră-sa, care, fiind prea mică, nu-i putea face concurență.

Aș putea înșira pagini și pagini despre acel băiat blond pe care îl urmăream de peste drum, dintr-o lume care a apus atât de demult și din care azi ajung doar câteva raze de lumină și fericire pură, cum numai în curtea bunicilor poate fi.

Doar că această fericire se acoperă pe zi ce trece cu un strat gros de zgură prin care devine tot mai greu să deslușesc zilele de vară de acum douăzeci și de ani. Amintirile mele sunt dintr-un sat românesc din regiunea Cernăuți, Ucraina, iar Ădic azi e un bărbat de aproape 30 de ani care a fost trimis să lupte. 

Prin ceața pe care o lasă războiul e greu să vezi.  

De câteva săptămâni Ădic a fost dat dispărut pe câmpul de luptă.

Nu pot să-mi imaginez cum aș aduce această veste bunicilor mei și bunicilor lui. Cum aș sta în fața țaței Pățîca, deportată la 17 ani, de unde s-a încumetat să revină tot tânără și tot frumoasă, că Ădic al ei a dispărut pe front? Dispărut pe front în anul 2022. 

Războiul e un cuvânt strașnic, care, cu cât mai aproape e, cu atât mai tare îți dă fiori. Războiul, însă, încetează a fi doar un cuvânt când se atinge fizic de oamenii din viața ta. El se transformă într-o substanță vâscoasă care se prelinge prin toți porii vieții tale, în timp ce tu încerci să-ți faci drum spre lumină, spre crâmpeie de certitudine și speranță. 

Războiul continuă, chiar dacă noi îl urmărim tot mai puțin. Chiar dacă viața și-a reluat cursul, și la noi și, parțial, în Ucraina. 

Războiul continuă să intre în viețile noastre și să lase scrum în urma lui. În comparație, însă, cu lunile primăverii, am uitat cum e să fim pregătiți pentru el - ne-am înmuiat, am obosit, am cedat. Și plătim pentru această moliciune a duhului cu șocul pe care războiul ni-l provoacă în momentele în care ne luăm cu altceva, cu amintirile pe care ni le învăluie în cenușă, cu ura pe care o simțim, cu deznădejdea pe care trebuie s-o înfruntăm în diminețile de după naufragiul vieții de cândva. 

„Ădic-ăi, n-auzi, măi, că te chem?” Azi avem tot timpul din lume să-l așteptăm pe Ădic. Și nimeni nu-l va mai certa că s-a codit atâta...