PORȚIA de istorie: Cum era văzută ospitalitatea moldovenilor de acum câteva sute de ani?
Când vorbim despre Moldova și motivele pentru care ar trebui să fie vizitată, probabil ai auzit deseori vorbindu-se despre ospitalitatea fără seamăn a moldovenilor. Adevărul este că această calitate a poporului nostru nu a apărut recent, ci datează de câteva sute de ani, fiind atât de răspândită încât până și călătorii străini nu au ezitat să o tot menționeze prin jurnalele lor.
・
Fie diplomați, clerici, istorici, profesori, scriitori, negustori sau simpli drumeți, care au trecut pe meleagurile noastre, călătorii străini ne-au lăsat însemnări prețioase despre diferitele aspecte ale vieții de zi cu zi din Țările Române. În multe dintre cazuri, aceștia s-au arătat uimiți de ospitalitatea de care au dat dovadă locuitorii acestor pământuri, având în vedere sărăcia și starea dezastruoasă în care se aflau, din cauza situației politico-economice, având ghinionul să fie un ținut aflat la granița sferelor de influență.
Totuși, printre cele mai vechi mărturii despre ospitalitate le găsim la Ion Neculce, care în lucrarea sa „De neamul moldovenilor”, nu ezită să îi asemene pe aceștia cu... italienii.
„Multe obicéiuri într-acest neam trăiesc a italiianilor, pănă astăzi: așa de oaspeți la casile lor, nemăreți, voioși, și libovnici (nu știu din ce munténii, o samă, s-au abătut puțintel den aceasta hire), așa la petrecănii, la întrebare unul pre altul de viiață, firea, clătirea. Cine au fost la Italiia, să vază pre italiiani, să ia aminte, nu-i va trebui mai mare dovadă, să crează că un neam suntŭ cu moldovénii”, scria cronicarul în sec. XVII.
Autor:
Nu a ezitat să povestească despre ospitalitatea propriului său popor nici Dimitrie Cantemir, care în faimoasa „Descriptio Moldavie” a povestit cu vârf și îndesat despre pământurile, natura, modul de viață și obiceiurile poporului dintre Nistru și Carpați.
„Primirea lor de oaspezi este foarte vrednică de laudă”
Adevărul este că, în calitate de fost domn al Țării Moldovei, Cantemir știa mai bine ca oricine altul cum să vorbească despre poporul pe care îl condusese mai mult de un an de zile. Astfel, vorbind despre obiceiurile moldovenilor, domnul oferă, în paginile lucrării, mai multe descrieri a felului în care, chiar și cei mai săraci dintre locuitorii țării, îi primeau pe „cei nemernici și drumeți”.
„Primirea lor de oaspezi, care o arată către cei nemernici și drumeți este foarte vrednică de laudă, căci măcar că sunt prea săraci din pricină că se află megieși cu Tătarii, însă nici¬odată nu este să nu dee oaspețului sălaș și mân¬care, țiindu-l în dar trei zile împreună cu do¬bitocul său și pre cel nemernic îl primesc cu fețe vesele, ca când ar fi frate, sau altă rudenie a lor și unii așteaptă cu masă până la 7 ceasuri din zi și ca să nu mănânce singuri trimit pre slugi pe la căi, ca să cheme la masă pe câți drumeți îi vor întâmpina”, scria Cantemir.
Autor:
Iar această primire demnă de laudă nu se rezuma doar la locuitorii satelor și orașelor Moldovei, fie ei țărani, răzeși sau boieri, ci se întâmpla chiar și în cadrul mănăstirilor, ne spune fostul domn.
„Economia casii e asupra celor mai bătrâni și mai vechi și primirea oas¬peților care se păzește pre la toate mănăstirile este foarte de lăudat, căci nemernicind orice strein, creștin, jidov, turc, sau armean, nu numai că au datorie să-l primească cu bucurie, ci încă și un an deplin, dacă voește să șează, trebue să-l hrănească după putința mănăstirei, cu cinste și fără de cârtire, împreună și pre toți cei ce sunt cu dânsul și dobitoacele sale”, arată eruditul domn.
„Am fost primiți ca niște îngeri veniți din cer”
În acest sens, pentru a vă oferi o imagine cât mai clară, AGORA a consultat mai multe volume din seria „Călători străini în Țările Române” și a extras câteva mărturii grăitoare despre această caracteristică a poporului nostru.
O mărturie mai veche a ospitalității moldovenilor sau vlahilor vine chiar din partea unuia dintre cei mai cunoscuți călători turci, pe numele său Evlia Celebi.
„Sunt oameni foarte darnici, prietenoşi şi veseli. Au pâine din belşug, atât pentru bogaţi, cât şi pentru sărmani”, scria călătorul în sec. al XVII-lea.
Un text anonim de pe la 1644, vorbește de asemenea despre o expediție de călătorie spre Imperiul Chinez, drumul călătorilor trecând prin „țara tătărească”, care la acea vreme cuprindea și Bugeacul.
„Nici un sat sau tîrg nu are vreun han, ci fiecare casă este loc de găzduire, și în aceasta sînt vrednici de laudă moldovenii, că primesc oaspeți fără plată și îi ospătează generos cu bucatele pe care le mănîncă ei înșiși: și mai ales pe cel care ar cunoaște limba stăpînului casei”, se menționează în relatare.
Autor:
Un alt călător străin, pe numele său John Bell of Antermony, scria că în cursul călătoriei sale de pe la 1737, în drum spre Bugeac, despre faptul că ținutul dintre Iași și Chișinău „este foarte frumos”, dar spre Bender devine mai secetos și mai uscat. Despre moldoveni acesta scrie că ei sunt „cu toții creștini” și că sultanul de la Istanbul le îngăduie „un guvernator sau domn de religia lor”, privilegiu de care se bucură de mulți ani.
„Această veste bună mi-a făcut mare bucurie, căci din clipa sosirii mele în tabără, fusesem ca și prizonier, cu toate că trebuie să recunosc că ei au fost foarte îndatoritori cu mine și că s-au îngrijit să-mi asigure tot confortul pe care îl îngăduiau mijloacele locului și împrejurările momentului”, afirmă călătorul.
Un alt călător, pe nume Toma Alexandrovici, ne povestește despre o călătorie făcută în Țara Moldovei, în zona Bugeacului, după Paștele anului 1767 după vechiul calendar”. Acesta se afla în drum cu un alt misionar, părintele Franz Carisi spre „țara tătărească”, ajungând în zona satului Cioburciu.
„Am fost primiți de locuitori care nu mai văzuseră preot catolic de șaptesprezece ani împliniți, ca niște îngeri veniți din cer”, scrie misionarul.
Autor:
Nu doar moldovenii au rămas în istorie pentru ospitalitatea lor, fiind consemnat un comportament similar din partea turcilor. Este și cazul lui Nicollo Barsi din Lucca, care s-a aflat în zona Bugeacului prin anii 1633 – 1639.
„Seara am ajuns într-un sat de turci, numit Schinoasa. Odată acolo, m-am dus seara să-l văd pe stăpînul satului, care m-a întrebat pe turcește cine sînt și încotro merg. I-am răspuns că eram un biet călător italian, care mergeam să văd curtea marelui han al tătarilor. M-a poftit îndată într-o căsuță a sa făcută din nuiele acoperite cu lut cum am arătat mai sus și care fusese făcută și așezată acolo anume pentru străini, nefiind obiceiul la ei în țară”, menționa călătorul.
Maeștrii Europei în ce privește ospitalitatea
Tot prin secolul al XVIII-lea, un călător austriac, pe numele său Johann Friedel, face o călătorie pe Dunăre alături de tatăl său și notează mai multe din experiențele pe care le-a avut în cursul acestei expediții. Acesta a povestit cu lux de amănunte, ospitalitatea țăranilor români de prin părțile locului.
„Când ne îmbiau pomii roditori, încărcaţi cu fructe frumoase proaspete, lovindu-ne aproape în cap cu crengile lor, să rupem câte ceva din ei, ţăranul se uită de departe la noi şi ne aducea zâmbind rachiu, brânză, mălai şi lapte, oferindu-ne aceste daruri cu cea mai mare prietenie. Când voiam să ne culcăm pe paie ca să dormim, românca ne ruga să ne odihnim în patul ei, veghind cu bărbatul ei lângă focul din vatră. Cu un cuvânt, prietene, am găsit aici oameni astfel cum îi creează, dacă îmi este iertat să mă folosesc de această comparaţie, numai natura-mamă, adică naturali, nestricaţi şi mulţumiţi”, scria austriacul.
Autor:
Totodată, un francez s-a arătat atât de încântat de ospitalitatea moldovenilor, încât a scris că aceștia sunt „maeștrii Europei în ce privește ospitalitatea”.
„Această virtute, care la noi a cedat locul egoismului și nu mai este exercitată decât în mare și cu ostentație de către nație, voi o posedați pe deplin”, sublinia acesta.