De fapt, pentru ca să-mi amintesc de propriile materiale scrise pentru AGORA, am făcut niște scamatorii adevărate pe site și prin panoul de administrare. Am „dezgropat” peste 11.700 de știri, reportaje și interviuri. Iar cele mai vizualizate dintre ele nu sunt nici pe departe cele care m-au marcat personal. Primele trei sunt următoarele:

1. VIDEO. Un student moldovean la MGIMO, la întâlnirea cu Dodon: „Limba e română, am învățat la același liceu cu copiii dvs.” (199.340 de vizualizări)
2. Un moldovean de la Paris a mers la vot cu perfuzia după el (178.038 de vizualizări)
3. Igor Dodon despre proteste: Nu vă jucați cu focul și nu utilizați copiii drept carne de tun (168.939)

Cu ocazia asta, am reușit să-mi amintesc de unde a pornit deja celebra „nu vă jucați cu focul”. Dar pe de altă parte, e important pentru mine să vă spun că vizualizările și viralitatea materialului nu înseamnă atât de mult în dezvoltarea profesională a unui jurnalist. Mai jos însă aș vrea să vă povestesc texte și materiale care au contat mult pentru mine.

Șantierul și scandalul

Anul acesta mi se împlinesc zece ani de jurnalism. Când am intrat în sediul AGORA în prima mea zi de muncă, pe 3 august 2015, aveam deja vreo trei ani lucrați în presă, dar mi-a picat fesul când m-au trimis la prima filmare din viața mea. Așa, încet-încet, AGORA a început să sculpteze ceea ce urma să devin ca jurnalist.

Prima mea filmare a fost la o construcție cu scandal, la Buiucani. Am prins pe video și niște muncitori pe șantier, bând dintr-o „balercă” cu vin. Materialul publicat a pornit gălăgie printre cei vizați, care sunau la redacție cu pretenții. Lucram de o săptămână, cred, și deja reușisem să provoc gâlceavă. Îmi părea că mult nu am s-o duc așa, haha.

Dar am dus-o! Am învățat să tai sincroane (să aleg declarații video), să înregistrez voice over (vocea de după cadru) și chiar să fac stand-up (reporter de la fața locului). Unul dintre reportajele care au ajuns mândria mea personală a fost unul despre cele mai vechi clădiri ale Chișinăului, realizat în 2015. 

Studenții sirieni

După multe și mărunte, am plonjat direct în campania electorală pentru prezidențialele din 2016, perioadă din care fac parte cele trei știri despre care v-am povestit mai sus. Anume în această „binecuvântată” campanie a apărut deja celebrul zvon cu 30.000 de sirieni. Trei studenți de origine siriană, de la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”, au apărut într-un reportaj al unei televiziuni pe atunci afiliate oligarhului Vlad Plahotniuc. Aceștia au fost făcuți să creadă că știrea falsă despre cei 30.000 de refugiați sirieni este adevărată. În material, tinerii își manifestă bucuria și le mulțumesc moldovenilor și Maiei Sandu.

Așa s-a întâmplat să realizez probabil cel mai memorabil material. Am găsit cei trei tineri și am făcut un interviu în care aceștia au reușit să explice cum ajuns să fie victime ale manipulării. 

Un porc pentru traumele din 7 aprilie

În 2017, m-am așezat față-n față cu un tânăr maltratat pe 7 aprilie, care ne-a relatat povestea sa. Împreună cu fratele său, tânărul a fost luat cu forța din stradă de polițiști îmbrăcați în civil, în timp ce pleca acasă după protestul pașnic, în seara de 8 aprilie. În acest reportaj, Victor ne-a povestit cum, după doi ani de la eveniment, polițistul care l-a bătut la inspectorat a fost de acord să-i ofere o recompensă pentru ca tânărul să-și retragă cererea de chemare în judecată. Recompensa propusă a fost un...porc. 

Peste încă un an, în 2018, am ajuns să fac un material pe care „l-am chinuit” câteva luni. Chiar dacă l-am publicat în august, interviurile pentru el le-am făcut încă în iarna acelui an. Era vorba despre neconformitățile de la Azilul Republican de Invalizi și Pensionari. În 2017, Curtea de Conturi a efectuat un audit amplu, care a scos în vileag salarii neconforme, spații locative pustii, dar cu reparație euro, bunuri igienice care din debara nu au ajuns niciodată la beneficiari.

Podcastul început într-o glumă, cu o viață de doi ani

Iar în 2019, odată cu alegerile parlamentare după sistemul de vot uninominal, lansam la AGORA un podcast. Eu, o rârâită incurabilă, împreună cu un fost coleg de muncă, între timp devenit soțul meu, m-am pornit să fac emisiuni audio în care explicam fenomene, enumeram candidați și averile lor, săpam proiecte legislative și disecam decizii politice. Culmea, pentru acest podcast am primit și premiul Centrului pentru Jurnalism Independent pentru cel mai bun podcast al anului 2019. Am povestit despre această experiență memorabilă, care a ținut doi ani, până s-a născut copilul meu, la „Anticonferință AGORA”.

2019 a venit cu încă două materiale importante pentru mine. Când a început anul, vânzarea celor mai rezistente și groase sacoșe a fost interzisă în Republica Moldova, prin lege. Doar că, la trei luni de la începutul anului, vâzând că aceste pungi încă se utilizează în magazine, am început să caut de ce. Și am descoperit un amendament la această lege, care o transforma în una nefuncțională. Am semnalat problema într-un material și am căutat vinovatul. Chiar și până acum, acest material rămâne pentru mine un exemplu de cum pot fi schimbate lucrurile la nivel de țară printr-un text scris la timp. După ce puterea de la Chișinău s-a schimbat, această lege a fost rectificată și a putut intra în vigoare. Nu știu dacă e vanitate sau nu, dar mie-mi place să cred că am contribuit la asta.

Iar pe final, aș vrea să vă povestesc despre un material de suflet. În 2019, am scris istoria a două femei îndrăgostite. Am vrut să arăt că iubirea e pur și simplu iubire, indiferent de sexul oamenilor care formează acea uniune. Dar și atunci, și acum, mă cuprinde frica când public asemenea materiale. Pentru că societatea în care trăim mă face să mă tem să verific comentariile la articol sau să le închid complet. Pentru că oamenii fac glume proaste sau pun etichete urâte. Aș vrea să ajung într-un punct al carierei mele în care o să scriu despre un Marș Pride la care nu va mai fi poliție. Când voi putea să scriu un asemenea interviu fără să ascund fețe sau să îmi fac griji pentru protagoniști. 

Epilog

După șapte ani, ne-am schimbat și eu, și AGORA. Și cine știe, poate ajungeam și eu în statistica despre care v-am spus la început. Pentru că, nu știu de ce, jurnaliștii fie sunt tare tineri, fie sunt deja veterani ai breslei, tăbăciți de stres, deadline-uri și uneori foarte cinici. Dar mă bucur că între timp a început să se vorbească altfel despre stresul provocat de job și fenomenul de burnout. În 2012, când îmi începeam cariera, nu credeam că voi ajunge vreodată la o sesiune de grup cu redacția la psiholog, așa cum am făcut-o anul acesta la AGORA. Sau că ședințele de redacție se vor începe nu cu ceartă de la editor, ci cu întrebarea „cum vă simțiți?”. Mă bucur că jurnalismul se transformă și eu mă transform cu el. Sper doar să rămânem în continuare relevanți pentru publicul care, și el, se schimbă.