EDITORIAL | Îmi doresc să greșim cât mai des
În registrul oral al păcatelor din societatea noastră, păcatul capital este fără îndoială de a greși.
・
Să greșești este să-ți descoperi în fața lumii întregi niște slăbiciuni, iar noi de mici am fost învățați că a fi slab e rușinos. Să plângi e rușinos, să arăți că nu ești confortabil cu ceva e rușinos, să recunoști că nu știi ceva - e rușinos, să ai emoții și să le exprimi, e rușinos, să ai o opinie - e rușinos, să ai dorințe - e rușinos, să mergi pe alt drum e rușinos. În fine, să fii ceea ce ești e rușinos. Trebuie să fii ceea ce se așteaptă să fii. De dorit, să devii întruchiparea viselor, despre cum e bine să fii, a celor care așa și nu și-au permis să fie ceea ce și-ar fi dorit.
Apoi, dacă greșești, ești pedepsit. Și ce poate fi mai strașnic decât pedeapsa pentru un copil?
A greși, în dicționarul copilului înfricoșat de pedeapsă, este despre a nu fi demn de iubire. Doar un copil cuminte poate fi.
Autor:
Drama noastră colectivă este că am devenit adulți și așa n-am reușit să ieșim din această paradigmă. Ba din contra, ea ne urmărește pe tot parcursul vieții - la grădiniță, la școală, la universitate, la job, în relațiile amoroase, în relațiile cu instituțiile statului și cu autoritățile, dar și în felul în care interacționăm în societate.
Crescând, aflăm de existența perfecțiunii, care se transformă dintr-un cuvânt într-o nălucă, după care alergăm toată viața și de dragul căreia ne mâncăm de zile pentru orice scăpare. Atunci când durerea noastră interioară, în urma confruntării cu propria imperfecțiune, devine insuportabilă, o căutăm la alții cu dedicație, răscolind cu plăcere în rufele lor, care, în ochii noștri, sunt murdare.
Omul întotdeauna își va găsi alți oameni pe care să-i desemneze ca purtători ai greșelilor pe care le-ar comite, dacă și-ar permite să trăiască fără a se judeca. De unde și plăcerea cu care savurăm eșecul unei colege strălucite, declinul unei vedete, necazurile unui politician.
Autor:
Cât e de plăcut să vezi un om, care e mai sus decât tine social, greșind! E ca și plăcerea pe care o aveai la școală când eminenta clasei, care, prin cumul, era și cea mai frumoasă fată din școală, și-a uitat caietul cu temele acasă.
Frica de a greși mai este și un scut comod împotriva acțiunii. Or, să vrei să faci ceva și să faci, propriu-zis, necesită responsabilitate, determinare și o doză mai mică sau mai mare de curaj. Nu fac nimic pentru mă tem să greșesc nu este despre smerenie și modestie, ci despre sentimentul inflamat al propriei grandori pe care îl târâm după noi toată viața. Dacă am accepta că suntem doar oameni, dacă am fi cu adevărat smeriți și modești, nu ne-ar fi fi frică să greșim și nici nu i-am executa public pe cei care au greșit. Am încerca, am greși, am merge mai departe, deschiși și cu compasiune pentru semenii noștri.
Nu greșește doar cel care nu face nimic. Nu greșește doar cel care nu-și pune întrebări, nu caută, nu riscă, nu visează, nu iubește. „Greșesc, deci exist”, scria Sf. Augustin. Unii dintre noi așa și n-au greșit. Păcat.